Republica Islamică este o anomalie a istoriei, nu un stat stabil. Ţările sunt pregătite pentru schimbări majore atunci când cetăţenilor nu le mai este frică şi când a face închisoare devine mai degrabă o onoare decât o ruşine. Astăzi iranienii cer susţinerea lui Obama prin sloganuri ca “Obama, ori eşti cu noi, ori împotriva noastră.” Tineretul iranian poartă lozinci în engleză în timpul protestelor deoarece vor să transmită un apel americanilor, nu să-şi demonstreze calităţile lingvistice. Miza este la fel de mare pentru iranieni ca şi pentru securitatea naţională a SUA. Schimbarea de regim este singura strategie, în afară de loviturile militare, care să împiedice Iranul să pună mâna pe o armă nucleară şi este singura care poate pune capăt definitiv ameninţării unui program nuclear aflat sub controlul radicalilor în slujba Republicii Islamice.
Speranţa unei revolte populare, de jos în sus, împotriva Republicii Islamice, a fost pentru moment zădărnicită. Regimul a reuşit să înăbuşe protestele masive planificate pentru data de 11 februarie, când se aniversa Revoluţia din 1979 care l-a adus la putere. Metodele actualului regim, între care se numără arestarea liderilor studenţilor şi ai membrilor familiilor unor proeminenţi activişti, trimiterea de SMS-uri de avertisment pe telefoanele mobile ale activiştilor iranieni, blocarea opţiunilor de e-mail şi mesaje multimedia pentru a împiedica o eventuală coordonare a opoziţiei sau pentru a opri mass-media occidentală să primească de la amatori înregistrări ale abuzurilor comise de trupele paramilitare.
Ce se poate face în privinţa Iranului, un stat theocratic cu ambiţii nucleare?
Barack Obama a întins o mână spre Teheran în primul său interviu în calitate de preşedinte, cerând liderilor iranieni să îşi “descleşteze pumnul,” şi potrivit presei iraniene, a trimis chiar două scrisori liderului suprem iranian, Ayatollahul Khamenei, încercând un dialog. Într-un mesaj trimis de Nowruz, Anul Nou persan, Obama a abandonat o formulă diplomatică veche de 30 de ani: în loc să se adreseze direct poporului iranian, el a ridicat Republica Islamică la rangul de reprezentant legitim al acestuia. Preşedintele american a tăcut în timpul protestelor ce au urmat alegerilor din iunie 2009. Tăcerea Casei Albe nu a determinat Teheranul să se abţină de la a acuza SUA şi alte puteri occidentale că i-ar fi manipulat pe protestatari. Conducerea Republicii Islamice este dintotdeauna xenofobă şi nu şi-a asumat niciodată răspunderea pentru propriile eşecuri. Iar teoria conspiraţiei este adânc înrădăcinată la Teheran. Când Nedei Agha-Soltan, fata de 26 de ani a cărei ucidere de către un asasin pro-guvernamental a fost filmată şi a devenit un simbol al protestelor din iunie, presa iraniană controlată de stat a susţinut că moartea Nedei a fost de fapt un complot britanic, iar guvernul iranian a solicitat ulterior ca Londra să îi extrădeze pe adevăraţii asasini ai Nedei.
Regimul de la Teheran consideră diplomaţia o strategie de război asimetric folosită pentru a-şi păcăli adversarii. În timp ce Occidentul regretă viziunea presupus reformistă a fostului preşedinte iranian Mohammad Khatami, care a fost la putere între 1997 şi 2005, consilierii acestuia încă se laudă că au folosit aşa-numitul Dialog al Civilizaţiilor pentru a-şi asigura achiziţiile nucleare. Pe 14 iunie 2008, Abdollah Ramezanzadeh, purtătotul de cuvânt al lui Khatami, îl sfătuia pe preşedintele în funcţie Mahmoud Ahmadinejad să accepte abordarea Khatami: “Trebuie să demonstrăm întregii lumi că ne dorim centrale nucleare pentru electricitate. După aceea, putem să continuăm celelalte activităţi.” Ceea ce nu explică apologeţii lui Khatami este că el considera că datorează loialitate nu atât principiilor reformei, cât velayat-e faqih, sau “autorităţii juriştilor,” care stă la baza Republicii Islamice. Scopul lui Khatami nu a fost să se îndepărteze de Republica Islamică, ci să o conserve—şi acelaşi lucru se poate spune şi despre Mir Houssein Mousavi, candidatul căruia i-a fost furată victoria în alegerile din iunie anul trecut, şi în numele căruia s-a născut, cel puţin în parte, mişcarea “verde”.
Numeroşi analişti ai problemei iraniene se grăbesc să subestimeze importanţa ideilor fundamentaliste ale regimului. Activistul anti-sancţiuni Trita Parsi, preşedinte al Consiliului Naţional Iranian American, susţinea, de pildă, în cartea sa din 2007, Treacherous Alliance, că Republica Islamică este un stat normal, şi nu unul care datorează totul ideologiei. Discursul mesianic care se revarsă din gura lui Mahmoud Ahmadinejad nu este împărtăşit nici de elita educată a Iranului şi nici de majoritatea clericilor săi. Dar, cei care decid politicile guvernamentale continuă să îmbrăţişeze acelaşi tip de radicalism islamic din care se nasc ideile nocive ale lui Ahmadinejad. Fără îndoială, iranienii sunt mai cosmopoliţi decât popoarele din jurul lor. Dar profesorii care frecventează librăriile din jurul Universităţii Teheran, familiile care îşi fac cumpărăturile în magazinele moderne din Piaţa Vanak, şi tinerii care flirtează în localuri fast-food pe lângă Piaţa Tajrish în nordul Teheranului nu au niciun cuvânt de spus în politica nucleară. Controlul asupra unei eventuale bombe nucleare iraniene va fi deţinut în principal de Gărzile Revoluţionare şi de comisarii de la Biroul Liderului Suprem, iar acestea sunt elementele cele mai extremiste din societatea iraniană.
Iar în timp ce jurnaliştii scriu în cunoştinţă de cauză despre reformiştii, pragmaticii şi radicalii din cabinetul şi parlamentul iranian, relaţiile dintre facţiunile din interiorul Gărzilor Revoluţionare Islamice ne sunt aproape complet necunoscute—iar acestea sunt singurele care contează. Pe scurt, dacă Republica Islamică obţine arma nucleară, nici Casa Albă nici Central Intelligence Agency nu pot avea vreo garanţie că aceasta nu va fi controlată de cele mai radicale elemente ale regimului. Din acest motiv unii analişti pledează pentru lovituri militare asupra facilităţilor nucleare ale Iranului. Astfel de lovituri pot intarsia programul nuclear Iranian, deşi cu un preţ (uman şi financiar) ridicat. Însă pe de altă parte ele ar consolida regimul, căci cred că mulţi iranieni ar strânge rândurile. Există un precedent în acest sens. Ayatollahul Khomeini poate că nu ar fi consolidat niciodată Revoluţia Islamică dacă armata irakiană nu ar fi invadat Iranul la un an după ce a preluat puterea; războiul a fost mană cerească pentru el, deoarece a furnizat liantul naţionalist pe care teoriile sale pan-islamiste nu îl puteau genera. Celălalt dezavantaj al loviturilor aeriene ar fi acela că, atâta timp cât regimul rămâne acelaşi, el ar intarsia dar nu ar pune capăt ambiţiilor nucleare ale Iranului; după o întârziere de câţiva ani, programul nuclear va fi repornit.
Prin urmare, cheia pentru rezolvarea problemei este îndepărtarea regimului iranian în sine. Este acest lucru posibil? Da. Istoria ne învaţă ce să nu facem. Poate că iranienilor nu le place propriul guvern prea mult, dar invadatorii străini nu le plac deloc. O acţiune militară a SUA, chiar limitată, ar consolida foarte probabil regimul, chiar dacă efectul iniţial ar fi acela de a-l clătina. Aceasta nu înseamnă că acţiunea militară nu îşi are rolul său; o Republică Islamică dotată cu armament nuclear este cel mai rău scenariu posibil. Dar nu o acţiunea militară ar da lovitura de graţie regimului iranian.
Ar putea exista tentaţia de a se juca cartea etnică, încurajând revolte ale minorităţilor azeră, kurdă sau arabă din Iran. Chiar dacă structura etnică a Iranului este doar pe jumătate persană, ţara are o istorie milenară, iar identitatea sa ca naţiune unificată precede etno-naţionalismul secolelor al XIX-lea şi XX. Mai mult, teocratul principal al regimului, Liderul Suprem Ali Khamenei, este, el însuşi, nu persan, ci azer. Iar mulţi iranieni consideră chiar că naţiunea lor nu este suficient de mare şi multi-etnică. Marile Puteri nu au colonizat oficial ţara în timpul dominaţiei lor asupra Orientului Mijlociu, însă acţiunile lor au limitat, fără îndoială, dezvoltarea unei ţări care este cunoscută sub numele Iran abia din anii 1930; iranienii cred că, fără intervenţiile britanicilor şi ale ruşilor, Iranul ar avea o suprafaţă de două ori mai mare decât cea actuală. Această veche nemulţumire oferă regimului islamic posibilitatea convenabilă de a prezenta orice susţinere a unui anumit grup etnic sau a federalismului drept un complot occidental menit să desfiinţeze Iranul.
Ar putea exista tentaţia de a se miza pe diaspora iraniană, pe liderii ei politici şi pe capacitatea lor de a se reîntoarce în ţară şi de a participa la conducerea ei. Majoritatea figurilor politice iraniene din diaspora locuiesc în străinătate deoarece nu au reuşit să ajungă la guvernare sau să impună o schimbare. Grupurile iraniene din exil nu sunt doar dezbinate, dar nici nu reprezintă societatea iraniană. Peste o cincime din iranieni au sub 15 ani. Foarte mulţi s-au născut sau au ajuns la majorat după după 1979. Aceste persoane nu au nimic în comun cu iranienii care trăiesc de peste trei decenii în afara graniţelor ţării.
Care ar putea fi tiparul pentru schimbare? În timpul demonstraţiilor din 1989 din Piaţa Tiananmen, în Beijing, de pildă, a fost mult mai important că un student chinez a păşit în faţă pentru a opri înaintarea tancurilor, şi mult mai puţin important că CIA a ştiut dinainte cine era acel student.
Schimbarea de regim în Iran este riscantă pentru că nu este sigur că va fi înlocuit de o ordine democratică sau măcar constituţională. Trei decenii de guvernare islamistă au modelat cultura politică iraniană, iar influenţa profundă a Gărzilor Revoluţionare este greu de contracarat. Occidentul şi mai ales administraţia Obama ar trebui să îşi canalizeze intervenţiile astfel încât să maximizeze probabilitatea unui Iran democratic, constituţional şi cât mai puţin ameninţător. Asta înseamnă că trebuie măsuri care să întărească eforturile aşa-numitei societăţi civile şi să submineze Gărzile Revoluţionare.
O abordare multilaterală poate da rezultate. Sancţiunile specifice, de genul celor deja încercate – solicitarea ca ONU să îşi “exercite vigilenţa” asupra băncilor iraniene implicate în proliferare şi interzicerea dreptului de circulaţie pentru iranienii implicaţi în comerţul nuclear – nu sunt suficiente. Sancţiunile specifice pot fi importante la nivel simbolic, dar prea puţini traficanţi de arme sau de componente nucleare se tem de pedepsele ONU suficient încât să îşi abandoneze activităţile. Sancţiunile mai generale ar avea un impact asupra întregii populaţii. De exemplu, iranienii au nevoie de benzină pentru a-şi conduce maşinile, şi mulţi au nevoie de motorină pentru a-şi încălzi casele, însă Republica Islamică trebuie să importe ambele produse. Astfel, restricţionarea importurilor de petroliere ar fi dureroasă şi, foarte probabil, ar da naştere la resentimente în rândul iranienilor faţă de incompetenţa propriului guvern—şi astfel ar contribui la consolidarea unei opoziţii la nivelul maselor. Unele grupuri de lobby, cum este Consiliul Naţional Iranian American, susţin că sancţiunile mai generale ar permite guvernului să redirecţioneze resentimentele asupra puterilor străine, însă nu există dovezi pentru aceste afirmaţii. Republica Islamică încearcă de mult să învinovăţească puterile occidentale pentru propriile eşecuri economice, însă întotdeauna poporul iranian a considerat că guvernul este responsabil pentru acestea. Ori de câte ori iranienii s-au confruntat cu crize de carburanţi, cum a fost cea din provincia Kurdistan din februarie 2005, au protestat public împotriva guvernului, pe care l-au acuzat de corupţie. În ianuarie 2008, penuria de carburanţi a condus la scumpirea cu 700 la sută a pâinii în nordul Iranului, forţând Gărzile Revoluţionare să desfăşoare trupe pe străzi pentru a păstra ordinea.
Preşedintele american ar putea paraliza economia Republicii Islamice declarând Banca Centrală a Iranului vinovată de practici financiare necinstite, o atribuţie conferită Preşedintelui de Patriot Act. Această mişcare ar reuşi să împiedice orice bancă ne-iraniană să facă afaceri cu Banca Centrală a Iranului, cu băncile aservite intereselor iraniene sau cu guvernul iranian. Izolarea economică astfel obţinută ar fi aproape totală, iar investiţiile în Iran ar fi abandonate. Deşi companiile petroliere şi guvernele europene se opun sancţiunilor pe motiv că Rusia şi China ar umple golul lăsat în urmă de investitorii europeni care ar părăsi Iranul, această etichetă pusă de Casa Albă asupra Băncii Centrale Iraniene ar evita problema, întrucât nici firmele ruseşti, nici cele chineze nu şi-ar permite să-şi rişte capitalul sau reputaţia făcând afaceri cu o bancă iraniană declarată drept posibil vehicul pentru spălarea banilor.
Disponibilitatea SUA de a finanţa eforturile menite să susţină “societatea civilă” non-guvernamentală şi non-religioasă a Iranului este crucială. În 2005, când Congresul American a alocat primele fonduri pentru democratizarea Iranului, Nicholas Burns, pe atunci sub-secretar de stat pentru politici, explica faptul că administraţia Bush repeta unele din tehnicile folosite în Georgia şi Ucraina, unde grupările pro-democraţie—parţial finanţate de surse occidentale—au condus revoluţiile menite să “redea puterea poporului” care au pus capăt dictaturilor vechii gărzi. Dar aceasta nu s-a întâmplat în Iran. Până în 2007, doar 66 de milioane USD au fost alocate de Congresul american în acest scop, din care 80 la sută au fost înghiţiţi de eforturile de diplomaţie publică ale SUA—finanţarea Serviciului Persan al postului Vocea Americii şi a Radio Farda, precum şi traducerea paginilor web ale Departamentului de Stat în farsi. Până în noiembrie 2006, Departamentul de Stat alocase mai puţin de 10 milioane USD pentru programe de democratizare, deoarece diplomaţii se temeau că sprijinul financiar ar face mai mult rău decât bine.
Deşi Republica Islamică s-a folosit de existenţa acestui fond pentru a distruge reputaţia tuturor grupurilor de opoziţie din ţară, acuzaţiile regimului, conform cărora opozanţii sunt plătiţi de CIA au precedat chiar înfiinţarea fondului; ele au fost subiectul unor confesiuni smulse cu forţa de la activiştii din universităţi după o revoltă a studenţilor din 1999. De asemeni, criticile din SUA la adresa acestui fond sunt afectate de inconsecvenţă logică: guvernul iranian îi acuză pe participanţii la dialoguri interpersonale (ex. participanţii la programe de schimb academice) de aceleaşi lucruri, însă comunitatea academică şi grupurile de lobby iraniene continuă să susţină aceste eforturi.
Diplomaţii SUA nu trebuie să îi suspecteze pe activiştii iranieni din societatea civilă dispuşi să îşi asume riscuri pentru a submina regimul autocratic sub care altfel ar fi condamnaţi să trăiască. Faptul că această finanţare irită regimul arată tocmai că metoda funcţionează. Arestarea, în decembrie 2006, a intelectualului iranian-american în vârstă de 66 de ani Haleh Esfandiari nu a fost acţiunea unui regim încrezător în viitorul său. Poate că reacţiile exagerate sunt chiar benefice, deoarece ele oferă ocazii pentru desfăşurarea mişcărilor civile. Revoluţia Islamică din 1979 nu a fost un eveniment singular, ci rezultatul unei opoziţii care l-a determinat pe Şah să reacţioneze exagerat. Tulburările au început după ce un articol publicat într-un ziar din 7 ianuarie 1978 l-a acuzat pe Ayatollahul Khomeini, figura centrală a Islamului şiit (pe atunci exilat în Irak), de homosexualitate. Studenţii religioşi revoltaţi şi-au obligat profesorii să abandoneze cursurile şi pe negustori să închidă bazarul din Teheran. Poliţia a atacat protestatarii, ucigând cinci dintre ei. Aceste confruntări au iniţiat un ciclu de proteste la fiecare 40 de zile, cât este perioada tradiţională de doliu. Atunci când protestatarii s-au revoltat în Tabriz, s-au înregistrat alte câteva morţi, conducând la noi cicluri de proteste ce au culminat cu fuga Şahului. Banii alocaţi pentru încurajarea protestelor ar fi cheltuiţi cu folos – în cel mai bun caz, protestele ar avea succes; în cel mai rău caz, el ear precipita o reacţie exagerată care ar slăbi ea singură regimul.
Mişcarea sindicală în curs de apariţie în Republica Islamică ar trebui susţinută finaciar. Conform legislaţiei Republicii Islamice, guvernul trebuie să controleze toate sindicatele. Principala nemulţumire a lucrătorilor iraniei este însă guvernul însuşi, care suspendă unilateral plata salariilor, uneori chiar luni în şir. În decembrie 2005, un şofer de autobuz din Teheran, pe nume Mansour Osanloo, a organizat o grevă independent de sindicatul oficial. Colegii lui l-au urmat şi, în câteva luni, timp în care şoferii de autobuz au avut de înfruntat brutele regimului, închisoarea şi tortura, au pus bazele primului sindicat independent din Republica Islamică. Înfiinţarea sa a fost urmată rapid de crearea unui al doilea sindicat independent, în provincia Khuzistan, bogată în petrol. Activiştii sindicali iranieni afirmă că cel mai mult au nevoie de fonduri pentru a susţine lucrătorii în timpul grevelor. În timpul Revoluţiei din 1979, sindicatele iraniene au oferit fonduri care au permis răspândirea grevelor neoficiale în domenii cheie cum ar fi cea petrolieră şi industria uşoară. Investiţiile în acest domeniu, poate chiar canalizate prin organizaţii non-guvernamentale, ar putea unge rotiţele pentru o schimbare de regim.
Dar regimul nu poate fi schimbat fără anihilarea Gărzilor Revoluţionare. Dictaturile supravieţuiesc doar atât timp cât gărzile lor pretoriene le rămân fidele. Washingtonul ar trebui să încurajeze dezertările, să asigure relocarea şi protecţia foştilor membri ai Gărzilor, oficialilor regimului şi cercetătorilor în domeniul nuclear. Aceste dezertări ar demoraliza regimul. Simultan, administraţia Obama ar trebui să elimine membrii Gărzilor care au ucis american —cum sunt cei implicaţi în campania de asasinare a militarilor şi oficialilor civili din Irak şi Afganistan. În ianuarie – septembrie 2007, de exemplu, forţele SUA din Irak au capturat comandouri iraniene în Bagdad, Erbil şi Sulaimani, care furnizau proiectile explozive capabile să penetreze blindajul; aceste proiectile cauzaseră 70 la sută din numărul de victime americane în Irak în lunile precedente. În mai 2009, trupele de frontieră au interceptat un transport de mine anti-tanc pe cale să treacă graniţa din Iran în Afganistan. Gărzile Revoluţionare au coordonat aceste transporturi de armament cu misiunea de a ucide soldaţi americani. Ideea că administraţia americană etichetează o entitate ca Gărzile Revoluţionare drept teroristă dar apoi refuză să îi trateze ca atare pe membrii ei este absurdă.
Pentru a reuşi, protestele au nevoie de mijloace de comunicare independente. În timpul revoltelor recente, guvernul iranian a limitat accesul la internet şi telefonie mobilă, şi acum încearcă tot mai mult să blocheze accesul la televiziunea prin satelit. Posesorii de paşaport iranian au acum posibilitatea de a intra fără viză în Turcia şi Azerbaidjan. Dacă în aceste ţări telefoane prin satelit şi receptori satelit ar fi accesibile pe piaţa liberă, liderii protestelor ar avea mijloacele prin care să evite restricţiile guvernamentale asupra comunicaţiilor. Atunci când au loc proteste, nu există motive pentru care forţele de securitate iraniene să se bucure de reţele de comunicare libere. SUA se poate folosi de tehnologiile pe care le are pentru a destabiliza telecomunicaţiile şi conexiunile la internet ale forţelor de securitate şi pentru a le bruia comunicaţiile radio. Dacă ar avea la dispoziţie seturi de suprimare a comunicaţiilor mobile, organizaţiile societăţii civile iraniene s-ar putea coordona, şi, la nevoie, ar contracara operaţiunile de carantină ale forţelor de securitate. Şi aici există un precedent, întrucât Cuba a bruiat emisiile televiziunii persane din Los Angeles în 2003, la cererea Republicii Islamice, în timpul protestelor pro-democraţie din Teheran. Casa Albă nu ar trebui să ezite să facă la fel.
Influenţa media. Preşedintele Obama ajunge pe prima pagină a ziarelor când se adresează iranienilor, dar face acest lucru doar o dată la şase luni. Vorbitorii fluenţi de persană aflaţi în serviciul guvernului SUA ar trebui să se adreseze zilnic poporului şi regimului iranian pentru a oferi o versiune opusă celei difuzate de mass media controlată de statul Iranian prin Vocea Americii şi Radio Europa Liberă cu programe în limba persnă. Dacă serviciile de securitate iraniene închid reţelele de telefonie mobilă şi providerii de Internet, programele de ştiri over-the-air, care nu pot fi bruiate prea uşor, ar deveni metode fundamentale pentru a asigura coordonarea protestelor.
Schimbarea de regim este singura strategie, în afară de loviturile militare, care să împiedice Iranul să pună mâna pe o armă nucleară, şi este singura care poate pune capăt definitiv ameninţării unui program nuclear aflat sub controlul radicalilor în slujba Republicii Islamice. Loviturile militare ar fi eficiente pe termen scurt, dar preţul lor, măsurat în vieţi omeneşti, bani şi efecte adverse este uriaş. Schimbarea de regim ar avea puţine dezavantaje mai ales dacă ar avea loc în paralel cu o campanie de izolare şi dezmembrare a Gărzilor Revoluţionare, ar putea chiar aduce Iranul în rândul republicilor moderate, productive, imunizate împotriva virusului populismului islamist, împăcate cu sine şi ţările din jur.
Virginia MIRCEA
