Politica SUA faţă de Taiwan – o democraţie pro-SUA cu un sistem bipartid în curs de dezvoltare – pare lăsată la voia întâmplării. Contactele oficiale şi neoficiale, deja îngreunate de lipsa relaţiilor diplomatice între Washington şi Taipei, s-au rărit tot mai mult, scăzând ca nivel şi căldură.
Chiar dacă Statele Unite sunt angajate într-un război global împotriva terorismului şi-au păstrat interesul şi pentru alte probleme de securitate, mai tradiţionale, din alte părţi ale lumii: convorbirile în şase cu Coreea de Nord şi sprijinul constant acordat guvernului columbian în lupta împotriva narco-teroriştilor. Taiwanul face excepţie. Angajamentulasumat de SUA privind apărarea Taiwanului în cazul atacării insulei de către China pare a fi neglijat. Politica americană faţă de Taiwan poate fi provocatoare în sine, dar nu pentru că SUA ar încerca să facă prea mult pentru Taipei. Dimpotrivă, impresia este că nu sunt interesaţi să facă nimic pentru a înţelege mai bine implicaţiile propriilor lor declaraţii politice. Ceea ce se întâmplă în relaţia SUA cu Taiwan pare a fi evitarea strategică a provocărilor unice ale respectării unui angajament de securitate faţă de o ţară- cu care nu are relaţii diplomatice. Chestiune este complexă şi nu poate fi rezolvată repede sau uşor. Există câţiva primi paşi evidenţi. Preşedinţii SUA apelează frecvent la trimişi speciali – oficiali sau neoficiali – care să analizeze probleme regionale. De pildă atât preşedinţii democraţi cât şi cei republicani au descoperit suficiente motive de interes pentru SUA în Balcani, Sahara de vest sau Sudan pentru a numi personalităţi americane care să le analizeze. Dar niciuna dintre aceste chestiuni nu au acelaşi potenţial de a afecta priorităţile strategice americane ca relaţia SUA-China-Taiwan. Fostul preşedinte Reagan a apelat la consilieri neoficiali de încredere, între care consilierul pe probleme de securitate naţională Bill Clark şi senatorul Paul Laxalt, care să facă legătura cu fostul preşedinte al Taiwanului Lee Teng-hui. Preşedintele Clinton a făcut acelaşi lucru, fostul congresman Lee Hamilton acţionând ca trimis american în Taiwan. Există un deficit de transparenţă în relaţia dintre SUA şi Taiwan. Niciun tratat, statut sau politică explicită nu împiedică rezolvarea problemei. Cauza este mai degrabă împotmolirea politicii la nivel birocratic, facilitată de politicieni preocupaţi de alte priorităţi, împreună cu încrederea exagerată şi nejustificată în privinţa relaţiei SUA-China. Acest status quo s-a datorat în parte şi folosirii îndemânatice, de către liderii de la Beijing şi suporterii lor din SUA, a unor termini ca „provocare” sau „a depăşi limita” pentru a defini acţiunile Taiwanului în ceea ce priveşte statutul propriu şi relaţiile cu China. Acceptarea acestor termeni îngreunează o posibilă apropiere a SUA de Taiwan fără riscul de a stârni mânia Beijingului. Distanţa de la vorbe la fapte ridică întrebări evidente: ce condiţii trebuie îndepinite pentru ca un stat să se convingă că acţiunea militară este ultima opţiune? În ce condiţii ar interveni SUA? Care este situaţia conducerii militare taiwaneze? Cât de pregătite sunt forţele armate taiwaneze pentru a se apăra? Cât de pregătite sunt forţele americane pentru colaborarea cu acestea, dacă va fi nevoie? Taiwanul ar fi poate mai conştient de nevoia de a-şi asigura propria apărare şi mai puţin încrezător în angajamentele americane, dacă semnificaţia acestora şi modul în care pot fi anulate ar fi mai clare. Dar interacţiunea limitată impusă de realităţile relaţiilor SUA-China-Taiwan fac ca acest scop să fie greu de atins. În prezent, structurile birocratice sunt cele care iau decizii, în baza principiului nescris că „nimic nu este admis”. Un exemplu recent: în mai, Clubul American de Presă a găzduit o discuţie cu preşedintele Taiwanului Chen Shui-bian, prin videoconferinţă. Funcţionari inferiori americani au concluzionat că participarea la acest eveniment ar submina politica oficială, pe motiv că apariţia preşedintelui Chen este o încercare de a ocoli interdicţia aplicată înalţilor oficiali taiwanezi de a călători la Washington, D.C.- Chiar şi simplele întâlniri au fost mai rare în ultimii ani. Până în 2003, oficiali din Departamentul de Stat şi Apărare se puteau întâlni regulat cu înalţi oficiali taiwanezi, inclusiv ministrul de externe, în afara Washington, D.C. Astfel de contacte nu mai au loc. La nivelele cele mai înalte, relaţiile dintre SUA şi Taiwan au foarte mult de avansat pentru a putea fi numite “distante”. Niciun membru al cabinetului nu a avut întâlniri cu vreun omolog taiwanez de pe vremea administraţiei Clinton. Cât despre Preşedintele Taiwanului, de regulă i se permitea intrarea în SUA doar ca “tranzit” spre alte ţări. În trecut, aşa-numitul tranzit era în practică o ocazie pentru ca liderul taiwanez să aibă întâlniri cu personalităţi americane, să ţină discursuri, şi în general să fie tratat ca un demnitar străin aflat în vizită. Şi această politică s-a modificat în ultimii ani. Deja în 2006, din dorinţa de a nu fi prea “provocatori”, dată fiind încălzirea relaţiilor cu Beijingul, SUA a oferit doar o scurtă oprire în Alaska, pe care Preşedintele Chen a refuzat-o. În ianuarie 2007, Preşedintelui Chen i s-a permis o scurtă oprire în San Francisco, dar interacţiunile sociale, civice şi cu media au fost sever restricţionate.
Preşedintele Bush şi cabinetul său vor să demonstreaze că sunt pregătiţi să poarte orice povară şi să plătească orice preţ pentru a asigura libertatea democratică în cele mai ciudate părţi ale lumii. În timp ce, cu costuri incomparabil mai mici, puţin mai multă transparenţă faţă de un guvern democratic care reprezintă 23 de milioane de oameni liberi, Taiwanul este ignorat.
