Urmare din numărul precedent
Până la Tratatul de la Amsterdam principiul fusese deja articulat în înţelegerile instituţionale din UE şi aplicarea sa afecta comportamentul şi textele Comisiei, Consiliului de Miniştri şi ale Parlamentului European. Aplicarea subsidiarităţii devine responsabilitatea tuturor instituţiilor europene: Comisia trebuie să iniţieze consultări cu alte organisme dintre care cel mai important este Comitetul Regiunilor, înainte de a face propuneri legislative, să le justifice relevanţa şi să ia în considerare impactul pe care îl vor avea în Uniune asupra autorităţilor naţionale şi regionale şi partenerilor economici şi cetăţenilor, în timp ce Parlamentul şi Consiliul de Miniştri verifică propunerile Comisiei.
În documentele ulterioare tema subsidiarităţii a fost reluată culminând cu includerea ei în Tratatul Constituţional prin formula “exercitarea competenţelor Uniunii sunt guvernate de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii” urmată de o detaliere a acestora în cuprinsul actului. Însă marea inovaţie a acestuia este obligativitatea pentru Parlamentul European de a revedea o propunere atunci când un număr suficient din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu subsidiaritatea. Iată deci un control mai puternic care vine din direcţia statelor naţionale în mod nemijlocit.
Trebuie menţionată şi nemulţumirea regiunilor faţă de faptul că definiţia subsidiarităţii nu implică explicit şi guvernele locale şi regionale din statele membre unde acestea există. În perioada care a urmat Tratatului de la Maastricht, prin vocea Comitetului Regiunilor şi-au exprimat dorinţa să fie revăzute unele articole din Tratat pentru a recunoaşte participarea autorităţilor locale şi regionale la administraţie şi în implementarea principiului prin menţionarea clară în Art. 5 arolului nivelului subnaţional. Una dintre contradicţiile textelor europene este că, deşi se fac numeroase referiri la apropierea de cetăţeni şi descentralizare, totuşi în practică un Consiliu al Regiunilor nu primeşte mai mult decât puteri consultative. Această situaţie ambiguă se datorează în mare parte statelor care se tem să dea prea mare avânt mişcărilor regionaliste. Dar de facto autorităţile subnaţionale au în statele federale şi regionale puteri largi şi în practica curentă Comisia solicită şi ţine cont de opiniile Comitetului Regiunilor. Deşi nivelul regional este consacrat ca “al treilea nivel” în UE, integrarea rămâne în esenţă un proces care se desfăşoară între state.
Subsidiaritatea este un bun instrument politic, dar are sens practic atunci când este luată în considerare împreună cu proporţionalitatea. Dacă prima noţiune răspunde la întrebarea “cine trebuie să intervină?”, a doua trebuie să precizeze “care trebuie să fie forma, natura şi durata acţiunii comunitare?” o dată ce s-a hotărât că nivelul superior este cel mai competent să acţioneze. Aceste două principii merg mână în mână şi, pentru ca acţiunea Uniunii să fie eficientă, dar şi democratică şi legală, ele nu pot fi separate.
Dimensiunile pe care le-a luat construcţia europeană fac subsidiaritatea să devină un concept indispensabil pentru funcţionarea instituţiilor şi a nivelurilor implicate de la cel comunitar până la regional, dar ambiguităţile în ceea ce priveşte intensitatea acţiunii comunitare sau a competenţelor încă persistă. Conceptul rămâne controversat şi pentru că legislaţia este prea generală, ceea ce dă posibilitatea diverselor interpretări; ceea ce pentru unii ar fi de interes local pentru alţii este de interes unional larg, cum se întâmplă, de exemplu, în reglementările condiţiilor de muncă sau ale transportului animalelor. Dincolo de aspectele tehnice, subsidiaritatea aplicată în Uniunea Europeană asigură statele membre şi cetăţenii că li se asigură drepturile, regiunilor li se respectă autonomia, interesele specifice şi diversitatea culturală, cu alte cuvinte este un instrument indispensabil democraţiei.
Publicat în : Politica externa de la numărul 26
