Summit-ul NATO – un prohod şi o renaştere mereu amânate

Reuniunea anuală a membrilor Alianţei Nord-Atlantice este programată a avea loc în perioada 20-21 mai 2012, ţara-gazdă fiind de această dată Statele Unite ale Americii. O reuniune aniversară am putea spune, Summit-ul NATO ajungând în acest an la ediţia cu numărul 25 (un număr oficial primesc doar întâlnirile considerate tradiţionale, nu şi cele excepţionale).

Potrivit declaraţiei secretarului general al Alianţei Nord-Atlan­­tice, Anders Fogh Ras­mu­ssen, reuniunea din acest an este, probabil, cea mai mare din istoria NATO, la lucrările Summit-ului urmând a fi prezenţi lideri de stat şi de guvern din cele 28 de state membre, dar şi înalţi reprezentanţi din alte peste 30 de state ale lumii. Singura absenţă no­tabilă în acest cadru pare a fi preşe­dintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Reuniunea capătă o importanţă deose­bită şi prin faptul că este prima dată când se desfăşoară în afara capitalei Statelor Unite, lucrările urmând a avea loc în oraşul natal al preşedintelui Obama – Chicago. Poziţionat imediat după reuniunea G8 de la Camp David, Summit-ul NATO vine cu o agendă destul de complicată, mai ales pe fondul instabilităţii economice din Europa şi al numeroaselor schimbări politice din ultimele şase luni (cea mai recentă fiind cea din urma alegerilor prezidenţiale din Franţa).
În cadrul Summit-ului NATO se va raporta cu privire la paşii făcuţi pentru concretizarea deciziilor care au fost luate la Summit-ul de la Lisabona, în noiembrie 2010 (unde, ne amintim, s-au conturat politicile-cheie de refor­mare a Alianţei şi reafirmarea legăturii transa­t­lantice). Summit-ul NATO din acest an se va axa pe trei teme principale. 1. Dosarul Afganistan şi angajamentul clar al NATO de a sprijini autorităţile afgane pe perioada de tranziţie până în 2014 şi post-tranziţie (după 2014). 2. Summit-ul NATO de la Chicago se va concentra şi pe implementarea con­ceptului Smart Defence, în încercarea de a demonstra că Alianţa are capa­citatea de a face faţă provocărilor din secolul XXI. „Un alt obiectiv al Summit-ului de la Chicago este de a arăta cum putem să facem faţă provocărilor economice de astăzi pentru a ne pregăti pentru provocările de secu­ritate din viitor”, a precizat Rasmussen. Deoarece după peste 6 decenii de existenţă, NATO poate privi cu mândrie spre trecutul său, dar pentru a-şi justifica existenţa trebuie să vadă cu claritate ce provocări îi rezervă viitorul, cum le poate anticipa şi gestiona cu precizie şi rapiditate. 3. Al treilea obiectiv al reuniunii va fi întărirea par­te­­neriatelor strategice şi conso­lida­rea reţelei partenerilor NATO din întreaga lume. Va exista cu siguranţă o recu­noaştere publică a efortului făcut de Macedonia în cadrul misiunii din Afga­nistan, chiar dacă intrarea acesteia în NATO se mai amână, nefiind îndeplinite cerinţele convenite în cadrul Summit-ului NATO de la Bucureşti din 2008. În ceea ce priveşte participarea Ucrainei în cadrul Summit-ului de la Chicago, chiar la momentul în care liderii euro­peni îşi anulau participarea la Summit-ul de la Yalta, ambasadorul SUA la NATO, Ivo Daadler, a menţionat în cadrul unei conferinţe de presă: „Ucraina este un membru valoros al Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate din Afganistan. Şi toţi mem­brii care contribuie cu trupe, şi, prin urmare, sunt membri ai opera­ţiunii ISAF, sunt invitaţi la Chicago. De aceea, dl Ianukovici ar putea fi prezent la Chicago. Nu este de competenţa noas­tră să ne pronunţăm cu privire la problemele politice actuale, care sunt în curs de desfăşurare în interiorul Ucrainei.“ De altfel, lipsa Israelului din cadrul invitaţilor la Summit a fost justificată tot pe acest considerent – Israelul nu a participat cu trupe in cadrul ISAF – şi nu pentru că ar fi fost exercitate presiuni din partea Turciei în acest sens. Desigur, de pe agenda discuţiilor nu vor lipsi subiecte cum ar fi criza economică şi impactul acesteia asupra bugetelor destinate apărării, urmările Primăverii Arabe, războiul civil din Libia şi situaţia din Siria, dar şi planul de a diminua tensiunile şi a menţine securitatea unor zone-cheie cum ar fi Strâmtoarea Ormuz.
Privitor la operaţiunile din Afga­nistan, conform declaraţiilor Repre­zentantului Permanent al SUA la NATO, amba­sadorul Ivo Daadler, prin înţele­gerea bilaterală semnată între Statele Unite şi Afganistan (la 1 mai 2012, preşedintele Barack Obama şi preşe­dintele Karzai au semnat Acordul de parteneriat strategic durabil între Sta­tele Unite ale Americii şi Republica Islamică Afganistan), America se angajează să acorde suport post-tranziţie şi după 2014 şi speră că va reuşi să-i convingă şi pe ceilalţi 28 de membri ai Alianţei să participe la acest efort. În acelaşi registru putem nota şi declaraţia secretarului de Stat Hilary Clinton, care la finalul unei reuniuni cu secretarul Apărării, Leon Panetta, pe tema Afganistanului, concluziona: „În primul rând, am fost de acord cu privire la următoarea fază de tranziţie şi îndeplinirea obiectivelor noastre asumate până în 2014. În al doilea rând, suntem gata să definim cum vedem relaţia de durată dintre NATO şi Afganistan după 2014. Şi în al treilea rând, suntem pregătiţi să conlucrăm cu afganii pentru a ne asigura că strategia afgană de securitate va intra în vigoare şi va fi implementată în întregime. NATO este o alianţă unită în spatele tuturor acestor obiective, astfel încât ne aşteptăm la un summit foarte pro­duc­tiv, în Chicago“. Cu toate acestea, nu puţine sunt vocile (chiar din rândul membrilor Alianţei) care consideră că gestionarea conflictului din Afganistan ridică un mare semn de întrebare asupra capacităţii NATO (şi implicit a liderului acesteia –SUA) de a valorifica resursele membrilor săi pentru reali­zarea unui scop comun. La rândul lor, observatorii americani îşi îndreaptă frecvent criticile asupra aliaţilor europeni ai NATO pentru neres­pec­tarea angajamentelor lor în Afganistan, cu toate că multe din aceste anga­jamente au fost astfel formulate încât prin ele însele au generat limitarea implicării şi posibilitatea nerespectării acordurilor convenite.
Dacă NATO îşi propune supra­vieţuirea ca o alianţă, atunci eforturile membrilor săi trebuie să reflecte consensul politic şi strategic. Statele Unite ale Americii, ca lider de facto în cadrul Alianţei, ar trebui mai degrabă să încurajeze decât să împiedice acest proces. Lipsa de voinţă politică, lipsa de participare la operaţiunile aliate justificată de lipsa bugetelor pentru apărare merită critica din partea partenerului american, dar în acelaşi timp ele reflectă o lipsă fundamentală de scop comun şi de concepere uni­tară a obiectivelor. Eforturile ame­rica­ne de a influenţa NATO în procesul de luare a deciziilor au favorizat crearea unei opinii conform căreia SUA „iau decizia, acţionează şi îşi impun pro­pri­ile interese“, iar în procesul de luare a deciziilor opiniile celorlalţi membri sunt pur consultative, ceea ce a stârnit între­bări legate de scopul Alianţei. Andrew Dorman (Chatman House) remarcă pe bună dreptate că în cadrul reuniunii de la Chicago „cei 28 de membri ai NATO au multe aspecte asupra cărora trebuie să se pună de acord. În primul rând, implicarea Alian­ţei în războaie, de la Libia către Afga­nistan sau invers, şi în războaie poten­ţiale în Siria şi Iran, a generat diferite grade de angajament din partea membrilor săi şi diferenţe de vedere asupra strategiilor geopolitice ale NATO. Sau formulând întrebarea franc: este o alianţă care se concentrează doar pe continentul european sau una care se concentrează pe probleme de securitate mai largi ale membrilor săi, pe potenţiale ameninţări la nivel mon­dial? Cum se definesc aceste ame­ninţări?” În al doilea rând, potrivit exper­tului britanic, „rămâne în discuţie cum va evolua relaţia NATO cu Rusia în contextul tensionării cauzate de ampla­sarea elementelor scutului antirachetă şi problema spinoasă asociată extinderii în continuare a Alianţei prin includerea mai multor state din fosta Uniune Sovietică (Georgia, Ucraina)“. Criticii acerbi ai trendului atlantist consideră că agenda summit-ului vizează chiar stâlpii de rezistenţă a organizaţiei, în condiţiile unui vizibil eşec în Irak şi a unei Libii din ce în ce mai instabile, a situaţiei de-a dreptul dezastruoase din Siria şi a incapacităţii comunităţii internaţionale de a găsi o soluţie de compromis în cazul dosa­rului nuclear al Iranului, a crizei finan­ciare generale, ale anului elec­toral american (disputa acerbă republicani-democraţi pe teme de politică externă) şi ale „reorientării” strategico-militare şi economice a Americii, dinspre Europa către zona Asia-Pacific. Desigur, ne-am obişnuit deja în ultimii douăzeci de ani ca în pragul oricărui Summit NATO o serie întreagă de experţi, jurnalişti, lideri de opinie nu doar să pună în discuţie anumite aspecte, ci chiar să cânte prohodul Alianţei Nord-Atlantice. Cum tot de obişnuit ţin şi briefing-urile de presă ale oficialilor NATO în cadrul Summit-urilor şi după, care susţin că în ciuda tuturor adversităţilor, Alianţa continuă să supravieţuiască (chiar dacă promisa reinventare a acesteia e mai degrabă teoretică). Întrebarea care se pune este: până când?
Din acest mozaic nu puteau lipsi obişnuitele proteste anunţate deja de către iniţiatorii mişcării Ocuppy Wall Street, dar şi de alte numeroase orga­nizaţii anti-globalizare şi pentru drep­turile omului. Astfel că organi­zatorii au decis un plan de măsuri excepţionale de securitate, în urma cărora Chicago va deveni un oraş asediat mai degrabă de către propriile forţe de ordine decât de protestatari. S-a discutat chiar de instituirea unei restricţii a zborurilor deasupra oraşului pe timpul desfă­şurării evenimentului (catalogat de altfel de Departamentul de Securitate Internă/DHS ca unul ce necesită mă­suri excepţionale de securitate). Mai mult, în febra pregătirilor, primarul ora­şului Chicago, fostul consilier prezi­denţial Rahm Emanuel, a propus şi adoptat o serie de măsuri menite a evita posibilele proteste, măsuri însă care vor putea fi luate de autorităţi şi după încheierea lucrărilor Summit-ului. Voi enumera aici doar instalarea de camere de supraveghere în numeroase locuri ale oraşului, restricţionarea anumitor activităţi publice, înregis­tra­rea oricărui semn sau banner ce este destinat a fi purtat de mai mult de o persoană, restricţionarea paradelor şi marşurilor publice, dreptul de a coordona forţele de intervenţie (altele decât cele care aparţin Departa­mentului de Poliţie din Chicago). Aceste ordonanţe au atras deja o serie de proteste ale Amnesty International şi Ocuppy Chicago, ai căror repre­zentanţi consideră că evenimentul este folosit pentru reducerea abuzivă a libertăţilor şi drepturilor omului.