Întâlnirea la nivel înalt dintre preşedintele George W. Bush şi oficialii europeni din 21 iunie din Viena are loc în contextul unei tensiuni tot mai mari între Washington şi Bruxelles în problema închisorii americane de la Guantanamo Bay, precum şi pe fundalul controverselor tot mai aprinse din Europa, privitoare la “predarea” suspecţilor de terorism, şi va reflecta şi mai mult diferenţele de opinii dintre Washington şi Bruxelles privind lupta împotriva terorismului. Foarte probabil întâlnirea va accentua prăpastia tot mai mare dintre Statele Unite şi instituţiile supranaţionale de genul Uniunii Europene şi Consiliului Europei în ceea ce priveşte modul de abordare a ameninţării Al Qaeda.
Nici războiul actual din Irak şi nici ameninţarea crizei nucleare iraniene nu vor lipsi de pe agenda discuţiilor de la Viena. Preşedintele Bush ar trebui să facă apel pentru acordarea unui sprijin european mai puternic eforturilor Coaliţiei de a sprijini noul guvern irakian, în urma lichidării cu succes a liderului Al Qaeda Abu Musab al-Zarqawi. Preşedintele trebuie să ceară noii administraţii de la Roma să revină asupra deciziei de retragere a celor 2.900 de militari la sfârşitul acestui an şi să încurajeze alte puteri europene să facă mai mult pentru a veni în sprijinul eforturilor internaţionale de a înfrânge insurgenţii şi de a institui o democraţie stabilă şi de durată pentru poporul irakian.
Deşi Statele Unite au acceptat să se alăture Uniunii Europene în negocierile cu Teheranul privind programul nuclear iranian, Washingtonul trebuie să insiste ca UE-3 (Franţa, Germania şi Marea Britanie) să accepte să sprijine un număr de măsuri mai dure în cazul, foarte probabil de altfel, în care Teheranul refuză să pună capăt activităţii de îmbogăţire a uraniului. Aceste măsuri ar trebui să includă un regim de sancţiuni severe, interzicerea exporturilor sau importurilor de materiale sau tehnologie relevantă, un embargo asupra investiţiilor, sprijin acordat mişcărilor democratice din Iran, precum şi, în ultimă instanţă, folosirea forţei armate. În negocierile agonizante dintre UE-3 şi Teheran, care durează deja de doi ani, s-au folosit până acum doar recompense şi nici o sancţiune.
Tensiuni privind lupta împotriva terorismului
Statele Unite se confruntă cu o opoziţie sporită a Bruxellesului faţă de politicile privind predarea şi detenţia suspecţilor de terorism, precum şi cu o opinie publică tot mai ostilă politicii externe a SUA în rândul naţiunilor europene. În ultimul sondaj de opinie Financial Times/Harris realizat în cinci din cele mai mari state membre UE – Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania şi Italia -, 36 la sută din subiecţi au descris Statele Unite ca fiind “principala ameninţare la adresa securităţii globale”. Spre deosebire de aceştia, doar 30 la sută dintre intervievaţi au nominalizat Iranul ca fiind cea mai serioasă ameninţare globală. Aceste cifre reprezintă o provocare majoră pentru diplomaţia publică americană şi pentru eforturile americane de a promova războiul împotriva terorismului în Europa sau măsurile mai agresive menite să pună capăt programului nuclear iranian.
Summitul SUA-UE are loc pe fundalul raportului controversat publicat în mai de Consiliul Europei (care coordonează Curtea Europeană pentru Drepturile Omului), în care se specifică faptul că 14 state europene ar fi “conspirat” cu CIA pentru predarea suspecţilor de terorism, între acestea numărându-se şi câteva state membre UE. De asemenea, Consiliul, cu dovezi extrem de firave, a acuzat Polonia şi România de a fi găzduit pe teritoriile proprii închisori secrete ale CIA. Raportul, care nu conţinea aproape nici o informaţie nouă, a stârnit o furtună politică în Europa, sporind semnificativ tensiunile din relaţia transatlantică. Problema predării suspecţilor a fost investigată şi de Parlamentul European, care a înfiinţat o comisie de 46 de membri pentru investigarea “presupusului transfer ilegal de prizonieri şi a presupusei existenţe a unor facilităţi de detenţie CIA în Uniunea Europeană şi în statele candidate.”
Washingtonul este, pe de altă parte, tot mai adesea ţinta criticilor oficialilor şi legiuitorilor europeni în privinţa închisorii de la Guantanamo Bay. Comisarul European pentru Afaceri Externe, Benita Ferrero-Waldner (Austria), a pledat pentru închiderea facilităţii de la Guantanamo, iar Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în care se făcea acelaşi apel. Condamnarea Guantanamode către UE vine după cele asemănătoare realizate de Comitetul ONU Împotriva Torturii şi de Comisia ONU pentru Drepturile Omului, serios discreditată după ce a condamnat închisoarea de la Guantanamo fără a o fi inspectat.
Monstruoasa PAC
Liberalizarea comerţului va fi de asemenea, foarte probabil, un subiect de dispută între Washington şi Bruxelles la summitul de la Viena. UE se opune cu îndârjire cerinţelor SUA de a reduce masiv subvenţiile agricole care afectează schimburile comerciale, punând în primejdie perspectivele unei resuscitări a convorbirilor de la Doha privind comerţul. Pare tot mai probabil că nu se va ajunge la un acord în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului până la sfârşitul lui iulie, aşa cum se spera iniţial.
Întâlnirea dintre SUA şi UE va fi o ocazie importantă pentru Statele Unite să ceară renunţarea la Politica Agricolă Comună europeană (PAC), cea mai mare barieră din lume împotriva liberului schimb, şi eliminarea mentalităţii protecţioniste, a “Europei ca fortăreaţă”, dominantă în Bruxelles, care reprezintă o importantă frână în calea dezvoltării economice a statelor sărace din Africa şi Asia.
Conform unui raport publicat recent de Organizaţia pentru Dezvoltare Economică şi Cooperare (OECD), o reducere globală de 50 la sută a tarifelor comerciale şi a subvenţiilor ar aduce un plus de 44 miliarde dolari economiei mondiale. Banca Mondială a estimat că o încheiere cu succes a convorbirilor de la Doha ar avea ca rezultat o creştere cu 300 miliarde de dolari a economiei mondiale în următorii zece ani.
Principalul obstacol în calea liberalizării comerţului mondial este fără îndoială reprezentat de Politica Agricolă Comună a UE, un sistem vast de subvenţii agricole de care beneficiază mulţi dintre cei mai bogaţi producători din Europa, în detrimentul fermierilor din statele în curs de dezvoltare, în special din Africa. Sistemul a fost descris de ambasadorul Marii Britanii în Polonia ca “politica de subvenţionare publică cea mai stupidă şi mai imorală din istoria omenirii, plus sau minus comunismul”.
PAC înghite o parte semnificativă (40 la sută) din bugetul de 100 miliarde euro al UE, iar cetăţenii europeni sunt obligaţi să plătească peste 80 miliarde de euro sub formă de subvenţii şi preţuri mai mari la alimente. Cel mai mare beneficiar a fost Franţa, ai cărei fermieri primesc până la un sfert din subvenţiile agricole ale UE, totalizând peste 150 miliarde de euro între 1994 şi 2003.
O Europă a statelor naţionale
Sunt mari şanse ca divergenţele dintre SUA şi UE pe tema luptei împotriva terorismului, reflectate acut în disensiunile privitoare la detenţia suspecţilor şi Guantanamo, să se adâncească. Între Washington şi Bruxelles există diferenţe ireconciliabile, atât în ceea ce priveşte modul de abordare a ameninţării terorismului global, cât şi în privinţa naturii conflictului actual. Numeroşi lideri ai aparatului birocratic de la Bruxelles pur şi simplu nu-şi dau seama de dimensiunile ameninţării Al Qaeda. Un important oficial al UE remarca recent că “noi nu avem nici o luptă împotriva terorismului”, o afirmaţie extraordinară dacă ne gândim că în ultimii trei ani au avut loc trei atentate teroriste majore pe teritoriul european – în Londra, Madrid şi Istanbul.
Însă tensiunile dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană şi Consiliul Europei nu trebuie să slăbească în nici un fel capacitatea Washingtonului de a colabora eficient cu statele naţionale europene separat, întrucât multe dintre ele au sprijinit eforturile SUA de luptă împotriva terorismului. Predarea suspecţilor s-a dovedit un instrument foarte eficient de luptă împotriva Al Qaeda şi a reuşit să izoleze sute de suspecţi de terorism extrem de periculoşi. Foarte probabil vieţile a numeroşi americani şi europeni au fost salvate datorită acestei practici.
Statele Unite trebuie să continue să-i urmărească agresiv pe cei care ameninţă securitatea lumii libere şi trebuie să continue să colaboreze îndeaproape cu aliaţii în lupta împotriva organizaţiilor teroriste islamice. Şi, cel mai important, SUA trebuie să reziste tentaţiei de a-şi modera armele cele mai eficiente din cauza criticilor UE, ONU sau ale altor organisme supranaţionale.
Centralizarea politică tot mai accentuată a Europei reprezintă o ameninţare fundamentală la adresa intereselor SUA. Washingtonul trebuie să sprijine principiul suveranităţii naţionale în Europa, şi preşedintele Bush ar trebui să salute cu bucurie respingerea anul trecut a Constituţiei Europene în state membre importante ca Franţa şi Olanda, ca pe o opoziţie democratică importantă a cetăţenilor europeni împotriva continuării centralizării puterii pe continentul european.
Statele Unite acţionează cel mai eficient atunci când colaborează direct cu guvernele naţionale, utilizând strategia unei “coaliţii de voinţe”. Europa nu este şi nu a fost niciodată o entitate politică unită, şi SUA trebuie să sprijine o Europă a statelor naţionale. Capitalul politic al Washingtonului în Europa nu trebuie irosit la Bruxelles ori Strasbourg, ci în capitalele statelor naţionale, acolo unde sunt cei mai puternici aliaţi ai Americii.
