Tratatul Constituţiei europene a murit în Franţa şi a fost îngropat în Olanda. Nu sunt puţini cei care cred că proiectul politic al Europei unite a murit înainte de a se naşte. Euro-optimiştii spun că, în realitate, Constituţia europeană – cea care făcea pasul de la Piaţa Comună Europeană la Statele Unite ale Europei – este doar în comă şi că există şanse de resuscitare a acestui ambiţios proiect.
Moartea constituţiei europene? Deja multe state care plănuiau organizarea de referendumuri pe marginea proiectului Constituţiei Europene – consultarea populară este, nu-i aşa, cea mai democratică modalitate de a face un pas politic fundamental – au anunţat amânarea sau chiar anularea votului popular. De ce s-a ajuns în această situaţie? În primul rând pentru că oamenii obişnuiţi, cei pe care se bazează marile procese politice, au respins acţiuni sau teme ale politicii interne şi au profitat de referendumul pe marginea Constituţiei europene pentru a-şi exprima dezacordul pentru managementul politic al ţărilor în cauză, respectiv Franţa şi Olanda. Au plătit şefii guvernelor din Franţa şi Olanda. Dincolo de aceste realităţi există un mare adevăr: liderii europeni au spus una la Bruxelles şi au făcut altceva acasă. Practic, toţi liderii europeni s-au temut de realitatea proiectului Constituţiei europene: documentul făcea trecerea de la Piaţa Comună Europeană la Statele Unite ale Europei, un vis politic început în vremea lui Napoleon al III-lea şi devenit posibil în zilele noastre. Un pas care ar fi transformat Europa unită – un gigant economic, dar un pitic politic – în noua putere a lumii. Ar fi însemnat în schimb renunţarea la ambiţiile politice naţionale în favoarea unei entităţi suprastatale – nimeni nu ştie ce fel, federaţie sau confederaţie – europene. Paradoxul este că un proiect în mare măsură francez eşuează tocmai în Franţa! Pentru acest eşec a plătit Raffarin, dar principalul vinovat este Jacques Chirac! Şi tot Chirac, pentru a drege ce mai poate fi dres, a declanşat dezbaterea privind alocaţiile europene pentru agricultura Marii Britanii, un acord încheiat în urmă cu 20 de ani. Chirac a riscat tot, de la enervarea Marii Britanii – a doua ţară din perspectiva contribuţiei la bugetul comunitar – la eşecul summitului patronat de Luxemburg. Totul pentru a demonstra electoratului că preşedintele Franţei apără interesele poporului. Dincolo de discuţiile pe marginea proiectului Constituţiei europene şi a bugetului comunitar, devine tot mai clar clivajul dintre proiectul politic european – patronat de Franţa şi Germania – şi proiectul economic european – dorit de Marea Britanie. În timp ce Londra doreşte o piaţă economică europeană extinsă până acolo unde rămâne eficientă – dar în care vocile politice naţionale să rămână distincte -, Parisul şi Berlinul doresc transformarea Uniunii Europene într-o putere politică mondială cu o voce unitară în politica internaţională – dar în care decizia să fie luată la Paris sau Berlin. Războiul împotriva Irakului din 2003 a trasat liniile de demarcaţie. Europa rămâne astfel fără o voce unică în politica internaţională şi mai ales fără capacitatea diplomatică şi mai ales militară de a-şi exprima opţiunile de politică internaţională. Şi cum ar putea din moment ce Statele Unite îi asigură securitatea, iar Rusia aprovizionarea cu resurse strategice, mai ales petrol şi gaze naturale? Un alt clivaj a devenit evident: Vechea Europă – cea a Marilor Puteri – are alte opţiuni politice decât Statele Unite în timp ce Noua Europă – cea a noilor democraţii europene – simpatizează strategic cu Washingtonul. Ce urmează? Luxemburgul şi-a epuizat resursele diplomatice. Urmează preşedinţia semestrială britanică, o preşedinţie care va aduce, foarte probabil, o nouă filosofie economică, un neo-liberalism care va minimaliza wellfare state-ul de tip francez şi va accentua nemulţumirile maselor faţă de ce a devenit Piaţa Comună Europeană. Este posibilă apariţia unor presiuni sociale dinspre societate spre clasa politică în direcţia îngheţării extinderii. Se vorbeşte deja de dificultăţile României şi Bulgariei, de lipsa de oportunitate a integrării Croaţiei sau a altor state din Balcanii de Vest, de lipsa de perspective a integrării Ucrainei şi de nonsensul integrării Turciei. România şi Bulgaria au semnat deja Tratatul de Aderare şi, nu-i aşa, pacta sunt servanta, dar aderarea celor două state nu este lipsită de emoţii. Deja România şi Bulgaria au primit avertismente din partea Comisiei Europene, semnale, s-a spus, destinate să le avertizeze asupra rămânerilor în urmă. Dar tratatele de aderare sunt supuse ratificării din partea tuturor statelor deja membre ale Uniunii Europene şi fie şi un singur eşec poate pune sub semnul întrebării aderarea celor două state. România şi Bulgaria trebuie să-şi facă temele, să-şi îndeplinească obligaţiile asumate şi mai ales să înţeleagă că procesul nu este ireversibil, că obiectivele asumate trebuie îndeplinite şi că Uniunea Europeană doreşte ca ele să devină membre, dar că totul depinde de ce fac politicienii şi administratorii de la Bucureşti şi Sofia. În septembrie va fi un scrutin extrem de important în Germania, iar extinderea Uniunii Europene va fi un subiect foarte fierbinte de dezbateri electorale cu atât mai mult cu cât cetăţeanul german s-a săturat să plătească pentru reunificare, pentru retragerea Rusiei din Europa Centrală, pentru susţinerea euro, pentru extindere, pentru continuarea extinderii etc. Aderarea României şi Bulgariei va fi un balet pe sârmă, dar are şanse de reuşită dacă guvernele celor două state vor lua măsurile necesare. Momentul este ideal pentru că la nivel european există o incertitudine majoră. Lideri ca Chirac şi Schroeder se pregătesc să iasă de pe scena politică, Berlusconni nu are forţa necesară, iar la orizont se prefigurează steaua politică europeană a britanicului Tony Blair, ieri aparent în cădere din cauza războiului din Irak, azi în plină ascensiune. Prin votul francez şi olandez, Europa şi-a oferit un moment de răgaz şi reflexie. Uniunea Europeană nu poate eşua pentru că un scenariu negativ maximal ar arunca Europa din nou în Evul Mediu. Construcţia europeană va fi reluată, nimeni nu ştie acum în ce fel, dar istoria va merge mai departe. Pentru România acum este momentul adevărului, cel care face diferenţa între vise şi realitate, între declaraţii şi fapte. Dacă nu va reuşi să se integreze acum, România se va vedea amânată cu mulţi ani, vor fi pierdute fonduri deja alocate – cele 30 de miliarde de euro promise sunt paşaportul către modernizarea statului -, iar politic, economic, social şi cultural vom rămâne la periferia Europei. Altfel spus, aşa cum am fost mereu: la intersecţia câmpurilor de presiune geopolitică rivale. Şi, mai pe şleau spus, o corabie pe valurile înspumate ale oceanelor politicii internaţionale.
Publicat în : Cover story de la numărul 27
