Secolul Luminilor nu ne-a lăsat moştenire numai libertăţile şi drepturile cetăţeanului, ci şi închisorile, azilele de nebuni, şcolile şi spitalele. Toate acestea împreună cu o relaţie specială între stat şi cetăţenii săi: disciplina şi supravegherea. Michel Foucault explică magistral cum statul modern a inventat şi a folosit delincvenţa, nebunia, pericolul social pentru a-şi putea controla cetăţenii.
Statul modern este doar una din formele de organizare pe care societatea umană le-a imaginat de-a lungul istoriei sale. Felul în care acest stat funcţionează a dat naştere unor numeroase analize şi critici vizând relaţia dintre stat şi cetăţeni şi încercând să determine momentele de transformare, elementele de continuitate şi discontinuitate. Pe scurt, de când, cum şi de ce statul modern este aşa cum îl resimţim astăzi (căci privirea din interior pe care o exercităm cu toţii e mai aproape de simţire decât de o privire obiectivă).
Faptul că originile organizării moderne a statului sunt de găsit în secolul al XVIII-lea este o idee, în general, unanim acceptată. Atunci s-au născut libertăţile şi drepturile omului şi cetăţeanului, drepturi şi libertăţi care stau la baza statului actual. Dar tot din secolul al XVIII-lea, susţine Michel Foucault în celebrul său studiu “A supraveghea şi a pedepsi”, datează şi ideile de disciplină şi supraveghere, idei care s-au instituţionalizat tot atunci, ajungând să medieze relaţia dintre stat şi cetăţeni. Pentru Foucault, închisoarea şi azilul nu sunt numai instituţii marginale ale societăţii, locul unde inadaptaţii sunt separaţi de restul populaţiei, ci modele de organizare care au devenit o matrice a întregului sistem. Similitudinea merge atât de departe încât filosoful francez conchide: “Ce poate fi de mirare în faptul că închisoarea seamănă cu uzinele, cu şcolile, cu cazărmile, cu spitalele, care, toate, seamănă cu nişte închisori?”
De la pedeapsa medievală la supravegherea modernă
Această interogaţie retorică este justificată printr-o foarte serioasă anchetă şi genealogie pe care Foucault o face ideii de supraveghere. El porneşte de la constatarea că ideea de a pedepsi există dintotdeauna, dinainte de epoca modernă în orice caz, dar supravegherea este sinonimă cu începutul modernităţii. Pentru statul modern, “este mai eficace şi mai rentabil să supraveghezi decât să pedepseşti”. Cetăţenii statului modern trebuie să fie previzibili în acţiunile şi raţionamentele lor, statul trebuie să ştie că ei răspund corespunzător la anumiţi stimuli, că sunt, pe scurt, disciplinaţi. Pentru a obţine acest efect care asigură stabilitatea sistemului, statul modern a renunţat, deşi nu total, la ideea de pedeapsă şi a imaginat un joc mult mai subtil şi mai eficient: jocul privirii. Cel care se simte privit în permanenţă va acţiona conform regulilor existente, chiar dacă nu este, în mod real, supravegheat încontinuu. Este vorba, aşadar, de a induce un sentiment al supravegherii, nu de a supraveghea, în mod continuu şi permanent, întreaga populaţie.
Demonstraţia lui Foucault cuprinde multe domenii ale cunoaşterii, dar unul din cele mai interesante argumente ale sale este cel arhitectonic. Pornind de la un model ideal de închisoare, Panopticonul, conceput în 1787 de Jeremy Bentham, el explică cum supravegherea se realizează şi prin modelarea spaţiului, şi cum spaţiul imaginat de Bentham a devenit model şi pentru alte construcţii, de felul şcolilor, spitalelor, cazărmilor: un spaţiu al permanentei vizibilităţi.
Panopticonul: supravegherea permanentă
Dar iată cum arată acest Panopticon: “La periferie, o construcţie inelară; în centru, un turn prevăzut cu ferestre largi ce dau spre faţa interioară a inelului; clădirea periferică este împărţită în celule ce ocupă întreaga grosime a construcţiei; acestea au, fiecare, câte două ferestre, una spre interior, către ferestrele turnului, cealaltă spre exterior, permiţând astfel luminii să străbată celula dintr-o parte în alta. E suficientă în aceste condiţii plasarea unui supraveghetor în turnul central, iar în fiecare celulă închiderea unui nebun, a unui bolnav, a unui condamnat, a unui muncitor ori a unui şcolar. Datorită efectului de contre-jour din turn, pot fi observate, decupându-se cu precizie în lumină, micile siluete captive aflate în celulele de pe circumferinţă.”
Inovaţia acestui tip de construcţie este că induce o stare permanentă de vizibilitate în cei ce se află în încăperile de pe circumferinţa clădirii şi stabileşte un principiu pe care Foucault îl consideră definitoriu pentru puterea modernă: să fie vizibilă, dar imposibil de verificat. Vizibilă pentru că turnul din mijloc se află în permanenţă înaintea ochilor celor din încăperile periferice şi imposibil de verificat pentru că nu poţi ştii niciodată dacă în turn se află într-adevăr cineva care priveşte. Importantă este certitudinea că oricând acel cineva poate fi acolo. Astfel, dezideratul supravegherii permanente devine realitate, “permanentă în efectele sale chiar dacă discontinuă ca acţiune.”
Panopticonul românesc
Pentru cei care au trăit în România socialismului real aceste consideraţii pe marginea funcţionării statului trebuie să sune foarte cunoscut. Chiar şi trecerea de la a pedepsi la a supraveghea poate fi urmărită în evoluţia statului român de după 1945. Dacă în perioada Dej, disciplinarea şi reeducarea societăţii româneşti se realiza în principal prin metode punitive, în ultimii ani ai regimului supravegherea ajunsese la un grad atât de înalt de interiorizare încât pedeapsa survenea mult mai rar. Nu pentru că regimul ar fi devenit mai blând, ci pentru că populaţia devenise mai docilă, mai disciplinată. Supravegherea funcţiona deja ca o autosupraveghere. Este concluzia la care a ajuns şi Alina Mungiu-Pippidi în analiza sa antropologică a două sate, Scorniceşti şi Nucşoara. “Securitatea lui Ceauşescu, faţă de cea din anii stalinişti, supraveghea şi ameninţa mai mult, dar pedepsea infinit mai puţin. Nu mai era nevoie. Raportul celor închişi politic în perioada Ceauşescu faţă de perioada Dej era de circa 1.500 la 300.000, deci de 1 la 200.”
Faptul că un astfel de sistem disciplinar s-a născut în vestul şi nu în estul Europei nu trebuie să ne mire. După cum am mai încercat să argumentez, în cadrul unui articol anterior, socialismul real poate fi analizat şi ca o mostră de capitalism exacerbat. De altfel, şi Foucault remarca acest lucru, încă din 1976: “Tipurile de moralitate, formele de estetică, metodele disciplinare, tot ceea ce funcţiona efectiv în societatea burgheză deja spre 1850 a trecut în bloc în regimul sovietic.” Dar ceea ce diferenţiază sistemele de tip sovietic de statul modern occidental este o formă extremă de disciplinare, a cărei existenţă a devenit astăzi de necontestat, şi anume teroarea. Nimeni, sau aproape nimeni, nu mai are astăzi argumente pentru a contesta existenţa terorii ca formă instituţionalizată de disciplinare a cetăţenilor, în cadrul sistemelor socialismului real. Numai că teroarea, spune Foucault, “nu este culmea disciplinei, e eşecul său.” Sistemele socialiste au eşuat, aşadar, în încercarea lor de a supune populaţia – teroarea instaurată în aceste ţări nefiind altceva decât o încercare eşuată, dar dureros resimţită, de impunere a unui anumit tip de disciplină.
De ce mai avem închisori?
Supravegherea şi disciplinarea trebuie să fie, aşadar, subtile pentru a fi eficiente. Şi dacă Panopticonul lui Bentham ne pare azi o jucărie este doar pentru că trăim într-o lume în care camerele de luat vederi au început să ne privească discret de la tot mai multe colţuri de stradă. Iar faptul că sistemul penitenciar există în continuare fără a-şi fi dovedit vreodată, de două sute de ani încoace, eficienţa nu mai miră pe nimeni. Dacă scopul sistemului penitenciar este prevenirea şi reeducarea, şi nu pedeapsa aşa cum se întâmpla în Evul Mediu, atunci de ce nu asistăm la o descreştere a criminalităţii? De ce delincvenţa, sub toate formele ei, continuă să planeze ameninţător asupra noastră, astăzi ca şi acum două sute de ani? Faptul că aceste întrebări au devenit aproape retorice în lumea contemporană face ca teoriile lui Foucault să fie, măcar, demne de luat în considerare. El susţine că “permanenţa criminalităţii nu e nicidecum un eşec al sistemului carceral, e dimpotrivă justificarea obiectivă a existenţei sale.” Teama de delincvenţă, susţinută în permanenţă de mass-media, este condiţia necesară “pentru ca sistemul de supraveghere poliţienesc să fie acceptat.”
