Abundenţa de minerale rare este o binecuvântare şi un blestem pentru Republica Democratică Congo. Mineralul brut de columbiu-tantalit, cunoscut sub denumirea de coltan, este măcinat pentru a se fabrica pudra ignifugă folosită în capacitorii pentru telefoanele mobile şi alte dispozitive electrice. Grosul zăcămintelor lumii se află într-o ţară sfâşiată de război, Congo. Legăturile dintre bogăţiile vaste ale Republicii Congo şi istoria sa pătată de sânge se întind până la perioada colonială belgiană, atunci când Regele Leopold II a trimis forţat muncitorii pe plantaţiile de cauciuc şi a ordonat angajaţilor să le taie mâinile muncitorilor care nu reuşeau să-şi culeagă cotele. Producătorii de electronice afirmă că încearcă să nu cumpere minereu din mine controlate de rebeli. Dar în mediul anarhic din Congo, este imposibil de ştiut sigur dacă tantalul din telefonul lor, din DVD player, PlayStation sau computer nu provine dintr-o mină deţinută de rebeli. Cumpărătorii spun că minereul din aceste mine este amestecat cu minereu extras din mine legitime. Embargoul ar afecta dramatic unul din popoarele cele mai vulnerabile din lume, de aceea activiştii pentru drepturile omului le recomandă cumpărătorilor să întrebe care este sursa tuturor materiilor prime care le trec prin mână.
Puţini au auzit de acest mineral rar, cunoscut drept coltan, deşi milioane de persoane din lumea dezvoltată se bazează pe el. Dar cererea globală pentru acest mineral şi o mână de alte materiale folosite în orice obiect, de la telefoane mobile până la cutii de supă, este cea care menţine aprinse neîncetat războaiele din Congo.
Peste 80 la sută din coltanul din lume se găseşte în Africa, iar 80 la sută din acesta din urmă pe teritoriul controlat de diversele triburi rebele, miliţii înarmate şi armata naţională subfinanţată şi coruptă din Congo.
În provincia Kivu de Nord din Congo lanţul de furnizori care leagă minerul asudat de telefonul mobil din buzunarul dumneavoastră începe în zona districtului Masisi, o regiune de 110 mile la nord-est de capitala provinciei, Goma, controlată de rebeli. Ajuns înapoi la suprafaţă, minerul înmânează sacul de minereu şefului de schimb, care îl plăteşte cu mai puţin de un dolar pe kilogram. Unele mine folosesc chiar muncitori copii, pe care adesea nici măcar nu-i plătesc. Roca este apoi împachetată în transporturi de 50 kilograme şi transferate cărăuşilor, care le saltă în spate şi pornesc, în şlapi sau cizme de cauciuc, la un drum de două zile prin munţi până în oraşul Walikale.
Acolo, minereul este din nou vândut, acum pentru puţin peste un dolar pe kilogram, unui mijlocitor numit negociant. El consolidează câteva încărcături şi cheamă un avion care să aterizeze pe pistele de iarbă ale oraşului, încarcă minereul şi îl expediază la Goma.
Împrăştiate în toată Goma, în spatele unor ziduri înalte şi al porţilor încuiate, sunt sute de mici ateliere numite comptoirs. Bărbaţi în salopete prăfuite stau înconjuraţi de mormane de pietre, cântărindu-le cu un ochi format pentru a identifica bucăţile care vor furniza produsul finit de cea mai bună calitate şi din care iau mostre pe care le macină pentru a evalua puritatea coltanului şi, în funcţie de asta, cât să plătească pe minereu negociant-ului. Într-un birou din spate, directorul de comptoir stă în faţa laptopului, monitorizând preţurile la coltan şi casiterit pe site-ul internet al Bursei de Metale din Londra.
“Astăzi lucrurile au mai progresat, pentru că putem verifica imediat care este cel mai bun preţ, în loc să ghicim, aşa cum făceam înainte de internet”, spune Joseph Nzanzu, director de comptoir din Goma. “Însă procesul în sine, negociant-ii, modul în care ajung la noi cu minereul, modul în care îl clasificăm şi ne certăm pentru preţ sunt la fel de decenii.”
După ce adună sute de kilograme, comptoir-ul încarcă minereul în camioane care pleacă la Mombasa, pe coasta kenyană a Oceanului Indian, o călătorie dificilă de cinci zile prin Rwanda, Uganda şi Kenya.
De acolo, vapoarele transportă coltanul la unităţile de procesare din Orientul Îndepărtat, deşi acesta se comercializează şi ca marfă, pe Bursa de Metale din Londra şi în Belgia, fosta putere colonială din Congo. Minereul, încă sub formă de roci, aşa cum era când a ieşit din mină, este măcinat şi rafinat, extrăgându-se tantalul, o pudră ignifugă vândută fabricilor de componente pentru telefoane mobile şi alte dispozitive electrice.
În sfârşit, producătorii de echipamente cumpără componentele, fără de care produsele lor nu ar funcţiona. Din Kivu de Nord şi de Sud, s-au exportat în total 428 de tone metrice de coltan în 2007, potrivit ministrului minelor din provincie, în valoare de aproximativ 2 milioane de lire. Dar aceste cifre sunt incorecte şi asta se ştie: nu sunt luate în considerare mineralele traficate ilegal, probabil încă o dată pe atât.
Cumpărarea şi folosirea coltanului nu sunt ilegale, în ciuda îngrijorării că o parte din profiturile din acest comerţ în Congo contribuie la finanţarea unei multitudini de grupuri armate. Toţi marii producători de electronice declară că fac toate eforturile să se asigure că toate materialele din componentele lor provin din mine legitime din Congo sau alte ţări producătoare de coltan, ca Brazilia şi Argentina.
Dar în mediul anarhic din Congo, clienţilor le este imposibil să ştie sigur că tantalul din telefonul lor mobil, DVD player, PlayStation sau computer nu provine dintr-o mină controlată de rebeli. Cumpărătorii spun că minereul din aceste mine este amestecat cu cel din mine legitime şi nu pot şti care de unde a fost extras. Nu există echivalent pentru Procesul Kimberley, un sistem internaţional care certifică faptul că diamantele provin din zone libere de conflicte.
În ultima jumătate a deceniului 1990 şi începutul acestui mileniu, când Congo s-a confruntat cu două războaie, resursele sale de minerale au început să alimenteze direct conflictele. În perioada de vârf a unui boom în preţul coltanului, în 2001, ONU a estimat că grupurile de rebeli câştigau 20 de milioane de dolari pe lună din exploatarea mineralelor, deşi de atunci încoace preţul pieţei a scăzut.
O investigaţie a ONU din 2003 privind exploatarea ilegală a resurselor naturale acuza atât Rwanda, cât şi Uganda de prelungirea incursiunilor armate în Congo pentru a-şi continua jafurile. Se presupunea că în acel an urma să se asigure pacea în regiune. Dar în est, rebelii şi miliţiile armate au supravieţuit şi au proliferat, extinzându-şi controlul asupra unor mine deschise de o serie de companii miniere de stat şi ulterior abandonate atunci când războiul a măturat ţara.
Astăzi, aceste grupuri armate îşi câştigă banii fie controlând direct minele, fie impozitând camioanele care le tranzitează teritoriul. Împreună cu ele, chiar armata congoleză controlează unele mine şi directorii lor bagă profiturile în propriul buzunar.
Au existat voci care au pledat pentru un embargo internaţional asupra comerţului cu mineralele ţării. Dar asta nu ar face decât să îi afecteze pe cetăţenii cei mai săraci, care nu ar mai avea din ce trăi. În schimb, potrivit Global Witness, cumpărătorii trebuie să îşi dubleze eforturile pentru a se asigura că nu fac comerţ cu un mineral mânjit de contactul cu grupurile armate din Congo. Pentru că, atâta timp când cumpărătorii sunt dispuşi să negocieze, direct sau indirect, cu grupuri responsabile pentru încălcări grave ale drepturilor omului, aceste grupuri nu vor putea fi convinse să depună armele.
