Tendinţele demografice afectează perspectiva economică a Chinei

Transformarea economică a Chinei din ultimele trei decenii poate fi considerată evenimentul cel mai important în istoria dezvoltării moderne globale. Între 1979 şi 2009, conform estimărilor Băncii Mondiale, PIB-ul Chinei a crescut în medie cu 10% pe an.

Nicio ţară în istorie nu a reuşit să susţină o rată a creşterii atât de mare pe o perioadă atât de îndelungată. Şi, dată fiind mă­rimea Chinei, această performanţă ex­trao­rdinară a schimbat, inevitabil, cen­trul de gravitaţie al economiei mon­diale.
Până în 2009, China a depăşit Ger­mania, devenind cel mai mare expor­ta­tor de bunuri (în acel an volumul expor­turilor sale a fost dublu faţă de cel al Japoniei). În 2010, a depăşit Japonia, devenind cea de-a doua economie a lumii ca mărime, doar SUA rămânând în faţa sa – deocamdată.
Ar putea ameţitoarea, nemaivăzuta creştere economică a Chinei continua în viitor? Mulţi oficiali informaţi au încredere că acest lucru este posibil. La fel de important, liderii de la Beijing consideră şi ei că se poate. Autorităţile chineze estimează că PIB-ul se va mări de încă patru ori până în 2030. În afara Chinei, numeroşi lideri din lumea finan­ciară şi a corporaţiilor sunt la fel de opti­mişti în ceea ce priveşte pers­pec­ti­vele economice ale Chinei.

Dar sunt aceste aşteptări realiste?

Este întotdeauna riscant să prezici viitorul ca o extrapolare lineară a unor tendinţe din trecutul recent – şi poate chiar mai mult pentru o ţară al cărei succes economic recent este atât de evident o excepţie de la regulă. O pro­ble­mă evidentă şi deloc nesemni­ficati­vă ridicată de astfel de extrapolări optimiste este aceea că nu par să ia în considerare elemente fundamentale de demografie.
În ultima generaţie, curentele de­mo­grafice în China au contribuit, în mare, la ascensiunea economică a ţării. Dar viitorul demografic al Chinei se anunţă foarte diferit şi mult mai pro­blematic. Oricât ar fi de impresionante realizările economice ale Chinei în ulti­ma generaţie, noile realităţi demo­gra­fice ar putea în cele din urmă să ne obli­ge să revizuim părerile actuale privind viitorul „creşterii Chinei“ .

Politica de inovare internă a Chinei

Politicile Chinei privind încurajarea inovaţiilor interne fac parte dintr-un efort mai larg al autorităţilor chineze vizând transformarea ţării dintr-un pro­ducător prolific de bunuri low-end într-un lider în domeniul tehnologiei. În 2006, China a făcut public „Planul Na­ţional pe Termen Mediu şi Lung pentru Dezvoltarea Ştiinţei şi Tehnologiei (2006-2020)“ care pledează pentru progres ştiinţific deoarece, „în ciuda dimensiunii economiei chinezeşti, ţara noastră nu este o putere economică în primul rând din cauza slabei capacităţi de inovaţie.“
Această afirmaţie este poate sur­prin­zătoare. După decenii de creştere economică substanţială, o depăşire re­lativ uşoară a crizei financiare globale recente şi având la dispoziţie un munte de rezerve valutare, China pare adesea prototipul realizării economice. Cu toa­te acestea China se confruntă cu pro­vo­cări enorme. Cu toate progresele sale, ea rămâne o ţară relativ săracă. Potrivit Băncii Mondiale, venitul pe cap de locuitor în China în 2009 era sub 4.000 dolari, mai puţin de 1/10 faţă de SUA. O descriere frecventă a proble­mei cu care se confruntă China este ace­ea că populaţia se luptă să se îmbogăţească până nu îmbătrâneşte. Cursa este una dificilă, deoarece po­pulaţia Chinei îmbătrâneşte într-un ritm extraordinar. Ea se îndreaptă spre un viitor în care un număr tot mai mic de angajaţi vor fi nevoiţi să susţină un număr tot mai mare de dependenţi.
Dominarea de către China a pieţei de manufactură în ultima vreme nu este nici atât de sigură, nici atât de profitabilă cum pare. Preţurile şi salariile sunt în creştere în China şi ofer­ta de lucrători tineri şi flexibili veniţi din interiorul ţării în fabricile de pe coastă începe să se epuizeze. Noii-veniţi ca Vietnamul şi Bangladesh sunt nerăbdători să ocupe locul Chinei. Mai mult, exporturile impresionante ale Chinei şi participarea la producţia de bunuri avansate ascunde adesea, la o analiză mai atentă, un rol mult mai modest.
O astfel de ilustrare recentă şi foarte relevantă a motivelor de îngri­jo­rare ale Chinei se găseşte într-un stu­diu Apple iPods din SUA. Cercetătorii au încercat să identifice lanţul valoric folosit în producţia Video iPod-ului 30GB, în care ideea vine de la Apple Computer SUA, componentele de la fur­nizori din întrea­ga lume, iar asam­bla­rea se realizează în China. Ei au des­coperit că pentru un iPod cu valoarea de 194 dolari, 80 dolari merg la Apple şi 4 dolari la unităţile de asamblare din China.
Pentru fiecare DVD player de pro­ducţie chinezească vândut, manu­fac­turierul chinez trebuie să plătească o redevenţă substanţială companiilor europene sau japoneze care au paten­tat diferitele componente ale unităţii, de exemplu cititorul optic. Aceste firme străine obţin un profit generos, dar partea ce revine chinezilor este extrem de mică – şi scade şi mai mult pe mă­sură ce cresc preţurile energiei, ale for­ţei de muncă şi ale mărfurilor. Aceste exemple sunt o ilustrare a dife­renţei de percepţii între SUA şi China. Fiecare par­te indică o altă faţetă a rela­ţiei eco­nomice. Dezechilibrul în balan­ţa co­mer­cială a SUA în relaţia cu China este dominat de cifrele brute care de­mon­s­trează nivelul ridicat şi în creştere al expor­turilor chinezeşti în SUA. Chi­ne­zii, pe de altă parte, se concentrează pe ci­frele nete, mult mai puţin impre­sio­nan­te, după ce se scad costurile com­po­nen­telor importate şi plăţile pentru utili­zarea proprietăţii intelectua­le a altor ţări.

Consolidarea militară a Chinei ar putea alunga SUA din Asia

La începutul lunii martie a.c., gu­ver­nul chinez anunţa o creştere cu aproape 13 % a bugetului pentru apărare, faţă de anul trecut. Oficial, bugetul de apărare este puţin peste 91 miliarde dolari – o sumă depăşită doar de bugetul american pentru apărare.
Dar acesta este doar bugetul „ofi­cial“, declarat. Adevăratele cheltuieli militare ale Chinei sunt cu mult mai mari, ţinând cont de avioanele şi navele pe care le cumpără din Rusia, programele de cercetare şi dezvoltare, şi de armamentul strategic, toate „neoficiale“.
Mai mult, dacă adăugăm în ecuaţie şi diferenţa enormă între cât costă echiparea şi salarizarea membrilor obişnuiţi ai armatei chineze faţă de costurile corespunzătoare militarilor americani, bugetul militar chinez „in­dexat“ s-ar putea apropia de 300 miliarde dolari.
Deşi această cifră este doar o esti­mare şi încă inferioară sumei cheltuite de SUA pentru apărare, superioritatea clară a SUA în ce priveşte cheltuielile nu se traduce neapărat într-o supe­rio­ritate militară clară în Asia.
Armata SUA are sarcini şi respon­sa­bilităţi globale, în timp ce marea ma­joritate a cheltuielilor de apărare ale Chinei este canalizată spre consoli­da­rea capabilităţilor acesteia într-o singură, dar esenţială regiune a lumii. Aşadar, ce a câştigat China după două decenii de creştere – cu procente de două cifre – a cheltuielilor militare? Răs­punsul scurt este: schimbarea ra­por­tului de forţe militare în Estul Asiei.
În 1996, preşedintele Clinton a trimis două portavioane americane în largul Taiwanului, ca răspuns la o serie de teste cu rachete şi exerciţii militare ale Chinei, menite să intimideze Tai­wa­nul – în contextul în care se apropiau alegerile prezidenţiale din 1996. Clinton a făcut acest lucru, convins că puterea navală a SUA era suficientă pentru a ţine sub control orice criză şi a descuraja orice viitoare încercare a Chinei de folosire a forţei militare. Astăzi, când China are un arsenal de noi avioane, nave, submarine şi ra­che­te, niciun preşedinte american nu ar mai acţiona cu atâta încredere.
Liderii chinezi subliniază de mult că ascensiunea Beijingului va fi „paş­ni­că“. Din păcate, natura consolidării militare chineze constituie cea mai gravă provocare de securitate din regiunea Asia-Pacific după cea a Ja­po­niei Imperiale. Uriaşul arsenal de ra­chete al Chinei, mai ales, este extrem de destabilizator. Dezechilibrul militar nu trebuia să se producă atât de rapid. Până recent, oficialii şi comandanţii militari ai SUA ridiculizau eforturile de modernizare ale Chinei. Acum, amiralul Robert Willard, şeful forţelor SUA în regiune, afirmă că unităţile sale tre­bu­ie „să sporească eforturile pentru menţinerea stabilităţii regionale“ ca răspuns la „prezenţa imensă a Chinei în Oceanul Pacific“. El recunoaşte că supremaţia militară a SUA, carac­teris­ti­că definitorie a arhitecturii de securi­ta­te regională, este o chestiune des­chisă.
Şi totuşi nu este clar încă dacă Willard va avea destule forţe sau tipul potrivit de forţe pentru a menţine stabilitatea. Marina SUA s-a redus la jumătate din cele 600 de nave din perioada de glorie a mandatului Reagan, în timp ce achiziţionarea de F-22 de către Forţele Aeriene a fost suspendată după cumpărarea a doar un sfert din numărul planificat de avioane. De asemenea, China reprezin­tă o provocare a avantajelor SUA în spaţiu, de care depind toate forţele americane, şi în „cyberspaţiu“.
Într-adevăr, nimeni nu a fost mai încurajat decât strategii din Beijing de tăierile succesive din bugetul de apărare al SUA din ultimii ani, când fondurile pentru modernizarea arma­men­tului au fost reduse cu 325 miliarde dolari. Iar, cum republicanii din Congres par hotărâţi să reducă şi mai mult bugetul anual al Pentagonului, chinezii sunt fericiţi să lase lucrurile să îşi urmeze cursul.