Ca majoritatea autocraţilor care înaintează în vârstă şi a căror autoritate este în declin, conducătorul Egiptului Hosni Mubarak caută să perpetueze ordinea existentă. În prezent, omul care a domnit mai mult decât aproape orice faraon nu precupeţeşte nici un efort în încercarea de a asigura longevitatea regimului şi o tranziţie lină a puterii. Hotărât să transmită sceptrul fiului său, Gamal, el a lansat o campanie violentă de înăbuşire a disidenţei şi de consolidare a regimului său autocratic.
Însoţită de un apel la sentimente naţionaliste, represiunea iniţiată de Mubarak alimentează tensiuni care ar putea destabiliza scena arabo-israeliană.
Exemplele sunt abundente. Nu mai departe de anul trecut, membri ai Partidului său Naţional-Democrat (PND) cereau ca Acordurile de la Camp David să fie “călcate în picioare” ca răspuns la săpăturile israelienilor lângă Moscheea al-Aqsa din Ierusalim, susţinând că “războiul cu Israelul continuă încă.” După războiul din 2006 dintre Israel şi Liban, Mubarak a avertizat că nu se poate impune nici o graniţă în regiune, iar membrii PND din parlament au exprimat proteste asemănătoare.
Ameninţarea aceasta nu este nouă: Mubarak foloseşte de multă vreme conflictul arabo-israelian ca supapă pentru nemulţumirile populaţiei. În încercarea de a distrage atenţia de la ineficienţa propriei administraţii, regimul său foloseşte adesea o retorică menită să inflameze sentimentele anti-americane şi anti-israeliene.
Însă de ani de zile Mubarak merge pe o sârmă subţire, pretinzându-se un aliat loial al SUA şi un scut secular împotriva ascensiunii extremismului. Acest echilibru fragil a fost profitabil. În schimbul menţinerii păcii formale cu Israelul şi al consolidării cooperării strategice cu Statele Unite, regimul său a fost răsplătit cu aproape 2 miliarde dolari pe an, fiind al treilea mare beneficiar de ajutoare externe americane din lume, după Irak şi Israel.
Acum, soarele se pregăteşte să apună peste regimul său, iar Mubarak se apropie de sfârşitul spectacolului acrobatic. Mai mult, în timp ce el îşi consolidează puterea în loc să o relaxeze, vechea convingere că Egiptul este o ancoră a păcii şi a stabilităţii s-ar putea dovedi nefondată.
Pe plan intern, problemele economice se adâncesc. În străinătate, influenţa Egiptului scade. Iar Mubarak nu a făcut nimic pentru a scoate ţara cu cea mai mare populaţie din lumea arabă din paralizie. În schimb, este foarte preocupat de coregrafia succesiunii unei puteri care a adâncit stagnarea propriei ţări.
Să luăm de pildă evenimentele recente: pe 23 iulie, ziua independenţei Egiptului, forţele de securitate au arestat şi bătut 14 activişti care se adunaseră pe o plajă pentru a cânta cântece patriotice şi a flutura steaguri egiptene. Acuzaţia? Încercarea de a “răsturna” regimul.
Acuzaţia ar fi fost hilară, dacă astfel de practici nu ar fi atât de comune: atacurile împotriva activiştilor ale căror arme sunt tastatura şi camerele digitale sunt dovezi că Egiptul se retrage după cei câţiva paşi modeşti pe calea democratizării. Considerat cândva terenul de încercare pentru strategia de democratizare iniţiată de administraţia Bush, Egiptul a abandonat până şi ideea de reformă. De când Mubarak a permis primele alegeri prezidenţiale cu mai mulţi candidaţi în Egipt, în septembrie 2005, doar pentru a-şi trimite concurentul la închisoare, regresul a tot continuat.
Nu a fost întotdeauna aşa de rău. În anii 1990, Mubarak îşi rezerva grosul energiei represive pentru extremiştii islamişti. Mai târziu, personalităţile care au îndrăznit să îl critice sau să candideze împotriva lui, sau să speculeze pe tema sănătăţii lui sau să pună sub semnul întrebării motivaţiile ajutoarelor americane au fost închise, torturate sau hărţuite de regim. Acum, odată opoziţia politică decapitată, el îşi întoarce privirea chiar şi spre criticii anonimi care încalcă tabuurile şi limitele impuse de guvern.
Vremea când preşedintele Bush îndemna Egiptul, în Discursul despre Starea Naţiunii din 2005, să “arate calea spre democraţie în Orientul Mijlociu”, pare foarte îndepărtată. Când, o lună mai târziu, Mubarak anunţa contestatele alegeri prezidenţiale, se vorbea chiar despre o “primăvară arabă”.
Dar realegerea lui Mubarak şi ulterior victoria islamiştilor în alegerile parlamentare au oferit regimului său un pretext pentru a se dezice de reformă şi pentru a aminti încă o dată Washingtonului de rolul indispensabil al Egiptului în lupta împotriva al-Qaeda. Administraţia Bush a muşcat momeala şi s-a abţinut să mai joace dur de atunci încoace.
Astăzi, Mubarak este extrem de încrezător. În Orientul Mijlociu, la fel ca peste tot în lume, autocraţii ca el nu consideră slăbiciunea ca pe o invitaţie la compromis. Convins acum că va supravieţui administraţiei Bush, regimul său consideră generozitatea SUA drept ceva ce i se cuvine, şi respinge demersurile Washingtonului drept “un amestec inacceptabil” în problemele egiptene. Însă, dacă faptul că administraţia Bush şi-a abandonat proiectul de democratizare poate explica paşii înapoi făcuţi de Mubarak, el nu poate explica întoarcerea la o situaţie şi mai ameninţătoare decât cea anterioară.
Explicaţia este legată de problema succesiunii. Din 2000, Gamal Mubarak, fost bancher, s-a transformat dintr-un novice în ale politicii în unul dintre cei mai puternici oficiali ai Partidului Naţional-Democrat. Dar, chiar dacă tatăl său a amestecat cărţile în favoarea lui, ascensiunea lui Gamal nu este garantată. Armata egipteană, care a dat toţi preşedinţii acestei ţări de după 1952, se opune unui regim civil care i-ar putea limita puterea.
Multe depind de modul în care Mubarak, în vârstă de 80 de ani, îşi va face ieşirea. Dacă va renunţa la putere la finalul actualului său mandat, în 2011, observatorii se aşteaptă la o moştenire fără probleme a fiului. Dar, dacă Mubarak moare sau se îmbolnăveşte în timpul mandatului – şi el a făcut aluzie la faptul că nu va lăsa puterea din mână până în ultima clipă – slăbiciunea aparentă a lui Gamal ar putea determina armata să îl înlăture. Fapt care îi va înfuria chiar şi pe opozanţii regimului, fără a rezolva mai nimic.
Eliminarea tuturor celor care se opun lui Gamal nu garantează securitatea regimului. În cazul unei succesiuni contestate, ascensiunea la putere a islamiştilor este improbabilă, dar nici continuarea orientării pro-occidentale a Egiptului nu poate fi luată drept sigură. (V. M.)
