Procesul de integrare europeană se află în criză, cauzele fiind multiple. Dincolo de respingerea Constituţiei europene prin referendumurile organizate în Franţa şi Olanda şi a blocării adoptării bugetului comunitar pentru perioada 2007-2013 prin veto-ul britanic, avem de-a face cu partea mai puţin vizibilă a icebergului ce continuă să lovească Titanicul construcţiei europene, riscând să-l scufunde, anume voinţa unor state-membre de a nu continua adâncirea integrării. Un important lider politic, o mare capitală europeană, un actor internaţional de calibru se află în centrul acestei eurofobii…
Blair cel paradoxal
Că premierul britanic Tony Blair este un politician de mare succes reprezintă un fapt indiscutabil. Poate cel mai important lider al Partidului Laburist de la fondarea acestuia în anul 1900, Tony Blair a reuşit performanţa politică de a fi singurul şef politic care i-a adus pe exponenţii stângii britanice de trei ori consecutiv în perioada 1997-2005 la conducerea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Victoriile repurtate împotriva conservatorilor au fost de fiecare dată clare, în pofida unor prognoze electorale defavorabile cel puţin în cazul ultimelor două runde de alegeri, atunci când uzura la guvernare ar fi trebuit să fie decisivă în răsturnarea balanţei de putere.
Fără a intra în detalii, trebuie precizate câteva capitole de performanţă politică ale premierului britanic: pe plan intern, crearea unui cadru favorabil dezvoltării economiei şi creşterii exporturilor britanice, asigurarea unui climat social şi profesional apreciat favorabil de majoritatea alegătorilor (în contextul în care alte state mari ale Uniunii, precum Franţa şi Germania, se confruntă cu regres economic şi rate ale şomajului ce depăşesc 10% din populaţia activă), gestionarea eficientă a unor dosare de securitate critice pentru conglomeratul statal numit Marea Britanie; din acest punct de vedere, trebuie reliefate durabilitatea acordului din Vinerea Mare dintre facţiunile beligerante din Irlanda de Nord (1998), precum şi implementarea soluţiilor de devoluţiune relativ la alte două structuri geopolitice periferice, anume Scoţia şi Ţara Galilor. Pe plan extern, premierul laburist a reuşit propulsarea Marii Britanii în toate jocurile mari de putere atât pe eşicherul comunitar şi euro-atlantic (procesele de extindere şi integrare ale UE, disputa transatlantică, revigorarea dimensiunii de securitate şi apărare a UE, transformarea NATO), cât şi în chestiunile de securitate mondială cum ar fi campania globală antiteroristă, combaterea proliferării nucleare şi a celorlalte arme de distrugere în masă (cazul recent al Iranului sau cel mai vechi al Irakului din vremea lui Saddam Hussein), accesul la resursele energetice vitale (cazul British Petroleum în regiunea Mării Caspice ori contractorii britanici din Irakul-post invazie) etc.
Dar Tony Blair poate fi considerat în egală măsură un campion al contradicţiilor. Astfel, din punct de vedere doctrinar, viziunea lui nu mai este una tradiţional-stângistă, de promovare a valorilor clasice ale fabianismului britanic (bazat pe etatism, protecţie socială strictă, sindicalism şi mai ales redistribuirea averilor, cu diferenţe deci “fragile” faţă de socialismo-comunismul utopic al începutului de secol XX), ci una “a celei de-a treia căi”, adică (circumstanţial) între stânga şi dreapta. Schimbarea (doctrinară) la faţă a Partidului Laburist a dat roade în anul 1997 pe o scenă politică britanică postbelică dominată clar de conservatori şi într-o perioadă post-Război Rece în care relevanţa socialismo-comunismului estic era în derivă totală. A nu se întelege, însă, că Tony Blair nu este un lider de stânga. Partidul său continuă să aparţină Internaţionalei Socialiste şi să fie membru activ al grupului parlamentar socialist din Parlamentul European.
Socialismul său aparte s-a vădit recent în chestiunile imperative ale adoptării Constituţiei europene şi a bugetului comunitar, opoziţia sa fiind nedisimulată faţă de riscurile prea marii integrării europene în dauna identităţii şi a specificului naţional (o valoare tipic conservatoare) ori a alimentării păguboase a prea extinsei “Europe sociale” (componentă obligatorie a internaţionalismului oricărei variaţiuni de stânga), în defavoarea liberalismului de piaţă, specifice Marii Britanii sub laburişti.
Inner London – cea mai dezvoltată regiune europeană
Conurbaţia londoneză se constituie din punct de vedere al statisticilor economico-financiare europene pe primul loc, şi asta de la “venirea pe tron” a laburiştilor lui Tony Blair.
Londra în sine reprezintă, însă, una dintre cele mai eurosceptice arealuri din cuprinsul Uniunii Europene, în pofida caracterului său cosmopolit şi finanţist-internaţionalist, un adevărat Turn Babel post-modern în care poţi întâlni majoritatea etniilor semnificative de pe Terra şi poţi auzi conversaţii uzuale ori profesionale în peste 30 de limbi.
Care sunt cauzele acestui euroscepticism londonez, asumat şi promovat conform de către decidenţii laburişti? În primul rând, din punct de vedere geopolitic, Londra nu agreează transferul gradual al centrului de putere spre Bruxelles, mutadis mutandis de o manieră apropiată celei în care Roma antică s-a raportat la fondarea şi evoluţia celei de-a doua Rome, adică a Constantinopolului. Veche capitală regală şi imperială, Londra nu a încetat nicicând să se considere de o importanţă aparte, din vremea cuceritorilor dinastiei normande Plantagenet (vezi Războiul de 100 de ani) şi până în epoca victoriană (vezi lucrarea Oraşe în mişcare a marelui filosof al istoriei Toynbee), la mare concurenţă cu Parisul vesel, monden şi artistic.
Din punct de vedere economico-financiar şi al dezvoltării regionale, Londra respinge de facto cele mai multe formule integraţioniste, fiind relevant să menţionăm doar câteva din evoluţiile de la căderea Cortinei de fier în anul 1989, precum euroland-ul, implementarea spaţiului Schengen şi extinderea spre Estul “neobarbar”.
De ce nu este în interesul Marii Britanii (laburiste) continuarea procesului de integrare europeană?
Dincolo de argumentele parţiale mai sus-menţionate, Marii Britanii i-ar conveni de minune stoparea “adâncirii” şi reducerea Uniunii Europene la un nivel liber-schimbist, încercat, de altfel, de perfidul Albion în anii ’50, în replică şi în semn de respingere a planului european al Franţei lui Jean Monet. Dar Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb nu a rezistat concurenţei, rând pe rând majoritatea statelor-membre aderând la spaţiul comunitar.
Economia, moneda, politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne constituie pilonii fundamentali ai existenţei statale. Nu întâmplător Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht (1992) s-a structurat astfel, cu o evoluţie de compromis, în ultimul deceniu, între viziunea federalistă germană şi nu-ul semi-izolaţionist britanic.
Dar proiectul primei constituţii europene a redimensionat opoziţia britanică, prevederi de genul creării poziţiei de ministru european de Externe ori a celui de preşedinte al Consiliului european cu un mandat inalienabil de 2,5 ani reprezentând – din punctul atât de sensibil al suveranităţii de stat – paşi grabnici spre federalizarea Uniunii.
Respingerea proiectului de către electoratele francez şi olandez, într-un context caracterizat mai degrabă de greşeala strategică a aruncării unui subiect european esenţial în amalgamul incoerent al dosarelor interne urgente (gen şomaj, imigraţie, rivalităţi politice stânga-dreapta), a dat apă la moară premierului Tony Blair, cel care urmează să preia din luna iulie preşedinţia semestrială a Uniunii.
Nu fusese oare vechiul său rival, Jacques Chirac, cel care-l provocase în a lua în considerare organizarea unui referendum britanic asupra Constituţiei UE, prin maniera propagandistică în care propulsase Franţa în rolul de primadonă expertă în arta consultării populare? Ce ocazie mai bună decât aceasta pentru a replica formal, dar tăios Parisului neogaullist că Londra consideră irelevant, de la acest moment, organizarea vreunui referendum!
Box & tango comunitar
Scena europeană este un loc al boxului politic la categorie grea, lupta pentru preeminenţă fiind feroce. Odată Franţa diminuându-şi sever credibilitatea ca arhitect european, Germania dornică nu doar să-şi impună viziunea federalistă asupra viitorului Europei, ci şi să revină ca actor global la 60 de ani de la distrugerea aproape completă autocauzată prin al doilea război mondial (vezi eforturile de obţinere a statutului de membru permanent în Consiliul de securitate al ONU), trebuie “îndiguită” gândeşte premierul britanic.
Matematic, beneficiile renunţării la UE sunt mai mici decât cele ale apartenenţei. Şi atunci strategia valoroasei diplomaţii britanice este un tango abil cu “du-te-vino” tactic. Primul pas, tărăgănarea adoptării bugetului comunitar până la securizarea rabatului financiar de care Marea Britanie beneficiază anual din perioada economică dificilă a doamnei de fier Thatcher şi prin care practic nu finanţează deloc extinderea Uniunii spre Est. Nemulţumirii făţişe a partenerilor continentali i se răspunde prin invocarea sumelor prea mari acordate Politicii agricole comune (şi mai ales ineficienţilor fermieri francezi) şi prin acuzarea oscilantă, dar exasperantă fie a caracterului prea social al Europei, fie a celui ultraliberal, non-protecţionist (cazul recentului discurs al lui Tony Blair din Parlamentul European de prezentare a priorităţilor preşedinţiei britanice).
Cel de-al doilea pas de box & tango este cel al alianţei naturale dintre Londra şi Washington, guvernul laburist neezitând în ultimii ani să alimenteze falia de securitate în interiorul UE între tabăra Franţei şi a Germaniei (ce respinge intervenţionismul hegemonico-preemptiv american) şi Europa “noilor aliaţi”, membri ai coaliţiilor de voinţă americano-britanice, pe considerentul egalităţii şi al libertăţii de opţiune. Se pune însă întrebarea de ce Tony Blair nu este la fel de principial şi în ceea ce priveşte finanţarea extinderii spre Est a noilor aliaţi.
Publicat în : Politica externa de la numărul 27
