Portul ucrainean de la Marea Neagră, celebru pentru atmosfera sa cosmopolită şi pentru influenţa pe care marele poet al spiritului rus, Alexandr Puşkin, a avut-o asupra urbei – azi, nici un cuplu care iese de la ofiţerul stării civile nu uită să-şi facă celebra fotografie la monumentul poetului -, a găzduit în 26-26 septembrie o importantă rundă de negocieri privind problema din Transnistria.
Reuniunea de la Odessa
Negocierile nu s-au bucurat de o mediatizare pe măsură, fapt care a dus la concluzia că s-au încheiat aşa cum au început. În realitate, la Odessa s-a făcut un foarte important pas înainte prin includerea în formatul negocierilor a Statelor Unite şi Uniunii Europene. Acordul confirmă astfel eşecul mecanismului patrulater de negocieri şi permite o infuzie proaspătă de oferte diplomatice şi resurse pentru negocierea conflictului.
Totuşi, trebuie făcută o precizare! Statele Unite şi Uniunea Europeană vor participa la negocieri în calitate de observatori. Acest statut le va permite să lanseze iniţiative, să înainteze propuneri şi să participe la discutarea chestiunilor care ţin de reglementarea problemei transnistrene. Nu le va permite, însă, să semneze documentele finale ale procesului de negociere, ceea ce înseamnă, de fapt, că nu vor avea instrumente pentru a verifica respectarea unui eventual acord final asupra crizei transnistrene.
Cât despre neparticiparea României la negocieri, şeful misiunii OSCE la Chişinău, William Hill, a precizat că Bucureştiul a recunoscut că a comis o greşeală când s-a retras de la negocieri, în 1992. Ministrul moldovean al Reintegrării, Vasile Şova, a subliniat că România va putea fi antrenată în rezolvarea crizei transnistrene, dar abia în faza post-conflict!
O altă decizie importantă luată la Odessa a fost acordul privind monitorizarea industriei de armament din Transnistria de către OSCE. Transnistria nu este numai un uriaş depozit de armament moştenit de la Uniunea Sovietică, dar acolo se găsesc şi importante capacităţi de producţie care au făcut parte din complexul militaro-industrial sovietic şi care pot produce de la armament de infanterie până la componente pentru ogive şi submarine nucleare.
Ce se întâmplă mai departe
Întâlnirea de la Odessa marchează, practic, reluarea unui dificil proces de negocieri, îngheţat în decembrie 2003, o dată cu anunţarea planului Kozac de reglementare a conflictului, în fapt proiectul susţinut de Kremlin. Reuniunea de la Odessa va fi urmată de o nouă rundă programată în octombrie.
Principala problemă rămasă în suspensie este organizarea alegerilor în Transnistria. Autorităţile separatiste de la Tiraspol au anunţat un scrutin parlamentar pentru luna decembrie, scrutin pe care Chişinăul îl contestă, dar pe care Tiraspolul, Rusia şi Ucraina îl consideră absolut necesar pentru reglementarea politică a crizei.
Chişinăul doreşte revenirea Transnistriei sub controlul său, asigurarea stabilităţii şi securităţii în regiunea separatistă prin implementarea, sub control internaţional, a aşa-numitului plan 3D – demilitarizare, decriminalizare, democratizare – şi apoi organizarea de alegeri locale în Transnistria. Separaştii de la Tiraspol, susţinuţi de Rusia şi Ucraina, concep reglementarea conflictului în sens invers: organizarea de alegeri şi negocierea statutului regiunii cu Chişinăul. Dincolo de frazeologia diplomatică, lucrurile sunt relativ simple: separatiştii urmăresc obţinerea recunoaşterii internaţionale, în timp ce Chişinăul încearcă să blocheze procesul de legitimare internaţională a separatiştilor.
În termeni de putere, Chişinăul nu poate readuce Transnistria sub suveranitatea sa, aşa cum ar fi constituţional, pentru că nu are mijloacele coercitive necesare. Îi lipsesc forţa militară – oricum, scurtul, dar dramaticul conflict militar de pe Nistru din 1992 s-a dovedit doar o gravă eroare -, mijloacele de presiune politică – atâta timp cât Tiraspolul este sprijinit de Rusia şi China -, dar şi cele economice – deoarece, în caz de criză, Ucraina deschide companiilor transnistrene căile feroviare şi rutiere, dar şi canalele comerciale prin acceptarea licenţelor de export transnistrene.
Implicarea Statelor Unite şi a Uniunii Europene este asul din mânecă al Chişinăului, care ar putea stimula soluţionarea politică a crizei transnistrene. Cu o condiţie! Statele Unite şi Uniunea Europeană să aloce resursele financiare, politice, umane şi diplomatice necesare.
Poate contribui România la soluţionarea crizei?
Da, şi o face deja! România susţine autorităţile de la Chişinău în toate organismele şi la toate reuniunile internaţionale, iar, recent, preşedintele Traian Băsescu s-a angajat ferm să continue şi să intensifice sprijinul politic acordat Republicii Moldova. Din păcate, România este în afara mecanismului negocierilor şi mijloacele sale sunt limitate. Mai mult, între Bucureşti şi Chişinău nu a fost semnat acordul politic bilateral care ar defini principiile şi modalităţile de acţiune şi cooperare dintre cele două state. Preşedinţii Voronin şi Băsescu s-au angajat să stimuleze negocierile, astfel încât acestea să fie finalizate cât mai repede prin adoptarea Tratatului.
O altă problemă extrem de delicată este lipsa unui plan românesc de reglementare a crizei transnistrene. O idee interesantă a venit din zona societăţii civile. Plecând de la premisa că salvarea caracterului unitar al statului moldovenesc, aşa cum s-a definit în 1991, este imposibilă în actuala configuraţie politică internaţională şi mai ales în urma raportului de forţe din regiune, dar şi constatând că modelul rusesc al federaţiei moldo-transnistrene duce tot la separarea celor două entităţi, Institutul Ovidiu Şincai propune decuplarea pe o anumită perioadă a Transnistriei de Republica Moldova şi intrarea Transnistriei într-un proces de democratizare, demilitarizare şi decriminalizare sub control internaţional. Negocierile privind statutul regiunii ar fi reluate la sfârşitul perioadei de Ťcarantinăť politică. Este practic ceea ce a implementat comunitatea internaţională în Kosovo.
Din păcate, un astfel de plan se dovedeşte cronofag, iar unul dintre reprezentantii autorităţilor locale de la Tiraspol a apreciat că procesul de soluţionare a crizei ar putea dura şi 15 ani. Valeri Liţkai a spus că, în Bosnia, decizia politică a fost luată încă din 1995, dar procesul politic continuă.
Un nou plan Kozak?
După numai câteva săptămâni de la reuniunea de la Odessa, la Chişinău a început să circule un nou plan de reglementare a problemei transnistrene. Un plan nou, dar care seamănă izbitor de mult cu proiectul Kozak, semn că Rusia nu renunţă uşor, că strategii de la Kremlin doresc menţinerea prezenţei militare a Federaţiei în regiune, în ciuda promisiunilor repetate făcute de politicienii ruşi.
Criza din Transnistria este asemănătoare celei din Bosnia, dar şi unul din multele conflicte îngheţate care punctează linia de demarcaţie dintre blocul geopolitic euro-atlantic şi cel rusesc. Conflicte îngheţate care oricând pot deveni puncte fierbinţi pe harta regională. (D. T.)
