În timp ce Consiliul de Securitate al ONU se gândeşte la o soluţie pentru deplasarea unei forţe internaţionale care să stabilizeze sudul Libanului şi să dezarmeze Hezbollahul, a venit vremea să luăm în considerare puterea militară semnificativă a Turciei şi rolul ei geopolitic excepţional în estul Mediteranei.
Turcia are o poziţie unică în ceea ce priveşte conducerea unei forţe multinaţionale substanţiale, capabilă să preia controlul asupra sudului Libanului şi apoi să îl transfere treptat armatei libaneze. State europene ca Franţa, Irlanda, Italia şi Spania şi-au exprimat o oarecare disponibilitate pentru a contribui la forţa armată de aproximativ 20.000 de militari. Dar, lucru de înţeles, angajamentele lor au fost făcute cu jumătate de gură. Franţa are deja 11.000 de soldaţi desfăşuraţi în teatre de operaţiuni externe. Şi nici o ţară europeană nu şi-ar dori să-şi vadă trupele prinse într-un foc încrucişat între Hezbollah şi Israel.
Dacă principalul criteriu pentru definirea structurii acestei forţe este reprezentat de hotărâre, profesionalism, precum şi de afilierea religioasă, Turcia, şi nu Franţa, ar fi naţiunea cea mai potrivită pentru a prelua conducerea.
Turcia – punte de legătură între Occident şi Islam
Turcia este puntea de legătură între Occident şi lumea musulmană. Ca atare, este cea mai în măsură să realizeze un echilibru între interesele opuse ale părţilor implicate în criza libaneză. Turcia are relaţii cordiale cu ambele state care sprijină Hezbollahul, Iranul şi Siria, dar şi cu Israelul. Prezenţa soldaţilor musulmani în sudul Libanului, fie ei şi sunniţi, ar fi mai acceptabilă pentru Hezbollah decât prezenţa oricărei alte forţe occidentale.
Încă din perioada războiului din Coreea, Turcia, stat membru NATO, a fost un jucător important în câteva conflicte internaţionale, mai ales în cele în care au fost implicaţi musulmani. Turcia a luat parte la Războiul din Golf din 1991, dar şi în misiuni de menţinere a păcii în Somalia, Bosnia şi Cisiordania. Turcia contribuie în acelaşi timp la forţa de menţinere a păcii din Afganistan, sub comanda NATO. În toate aceste teatre de operaţiuni, soldaţii turci s-au comportat admirabil. Este de asemenea probabil ca ei să interacţioneze foarte bine cu militarii musulmani din state asiatice, ca Indonezia, care deja s-au arătat interesate să trimită trupe.
Relaţiile Turciei cu Israelul sunt deosebit de utile. În ciuda rezilierii, cu puţin timp în urmă, a unui contract important cu Israel Aircraft Industry privind modernizarea flotei de bombardiere F-4, deja învechită, armatele turcă şi israeliană au relaţii tradiţionale de respect reciproc şi colaborare. Israelienii nu vor pune în pericol viaţa soldaţilor turci în Liban. Prim-ministrul israelian Ehud Olmert declara de curând că “forţele turce sunt binevenite.”
Există şi alte motive care fac din Turcia un conducător de preferat. Cu peste un milion de oameni, armata Turciei este cea de-a doua forţă militară permanentă ca mărime în cadrul NATO, după cea a SUA. Turcia are un efectiv militar disponibil pentru misiuni de trei ori mai mare decât al Franţei.
În ce priveşte războiul de gherilă, turcii au una din cele mai eficiente armate din lume. După anii de experienţă în lupta împotriva gherilelor Partidului Muncitoresc din Kurdistan, forţele turce, bine antrenate, au toate şansele să reuşească în cele din urmă să îi dezarmeze pe luptătorii Hezbollah. Spre deosebire de ultima forţă multinaţională desfăşurată în Liban în 1983, dizolvată după ce 241 de puşcaşi marini americani au fost ucişi într-un atac cu bombe al Hezbollah, probabilitatea de eşec a unei forţe hotărâte conduse de Turcia este mult mai mică.
Importanţa politică
Din punct de vedere politic, pasul înainte ar fi o mişcare inteligentă pentru Turcia. Ar fi o şansă bună pentru Turcia nu doar de a-şi spori prestigiul în regiune, ci şi de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Occidentul şi şansele de a adera în sfârşit la Uniunea Europeană.
Un rol important al Turciei în Liban ar îmbunătăţi semnificativ relaţiile turco-americane, care s-au deteriorat o dată cu refuzul Ankarei, în 2003, de a permite Diviziei a Patra de Blindate a SUA să tranziteze teritoriul turcesc pentru a ajunge în Irak. (De cealaltă parte, turcii sunt nemulţumiţi de politicile americane în Orientul Mijlociu. Într-un sondaj de opinie recent, 69 la sută din turci au declarat că sunt împotriva Americii.)
Deocamdată, poziţia Turciei privind rolul propriu în Liban este ambiguă. Premierul Recep Tayyip Erdogan spunea recent că Turcia este dispusă să ia în considerare comanda unei viitoare forţe internaţionale, dar numai sub mandat ONU şi după aplicarea unui acord de încetare a focului.
Un astfel de acord ar putea fi încheiat acum; dacă se formează o forţă multinaţională, un general turc ar trebui să-şi asume comanda ei. Dar o decizie a Turciei de a acţiona ca pacificator în Liban ar trebui răsplătită în consecinţă. Dacă Turcia reuşeşte să calmeze situaţia în Liban, ar trebui să i se acorde puncte suplimentare pentru aderarea la UE şi un loc la masa marilor puteri care acţionează în vederea asigurării păcii şi securităţii în Irak şi în întreg Orientul Mijlociu.
