Turkmenistanul de astăzi acoperă teritoriul care a fost la intersecția unor vechi civilizații, care in 1924 a devenit o republică sovietică, iar în anul 1991 a obținut independența. Rezervele de hidrocarburi extensive, care nu au fost încă exploatate pe deplin, au început să atragă atenția asupra țării.
Turkmenistan este în continuă transformare pentru a extinde proiectele sale de extracție și de livrare de gaze, iar guvernul turkmen lucrează activ la diversificarea rutelor sale de export de gaze dincolo de rețeaua de conducte rusești.
În 2010, noi conducte de export de gaze, care transportă gazul turkmen către China și nordul Iranului, au devenit operaționale, astfel, luand sfarsit monopolul rusesc asupra exportului de gaze.
Președintele ales pe viață Saparmurat Niyazov a murit în 2006, succesorul său la alegerile din februarie 2007 fiind Gurbanguly Berdimuhamedow care a fost reales în 2012, dar OSCE a acuzat lipsa libertății necesară să creeze un mediu competitiv la alegeri.
Introducere
Apariția unor noi state în Asia Centrală, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice, au schimbat drastic politica în regiune, devenind teatrul unor confruntări geopolitice importante.
În conformitate cu noile realități, statele din regiune au început să-și caute noi identități, să-și stabileasca prioritățile de politică externă pentru a-și asigura un loc credibil in sistemul de securitate regională și pentru a-și defini locul și rolul în cadrul sistemului de relații internaționale. Ultimul deceniu a modelat în linii generale o comandă politică internă și un model de dezvoltare pentru statele din regiune, care au făcut deja alegerile lor, dar principala sarcină, – stabilirea priorităților de politică externă, și asigurarea unui sistem de securitate credibil, – nu au fost încă abordate. Nici una dintre încercările făcute în cadrul Comunității Turkmenistanului Independent, Statele (CSI), Uniunea Asia Centrală, Organizația de Cooperare de la Shanghai și alte vehicule de integrare, pentru a pune în aplicare un sistem de securitate regională care ar garanta stabilitatea militară-politică și socio-economică ale regiunii nu a produs încă un rezultat.
Este destul de puțin probabil că un rezultat va fi atins în viitorul apropiat.
Principalele motive pentru acest lucru sunt potențialul economic competitiv al statelor concurente în regiune și tacticile și strategiile lor exclusive și reciproce pentru realizarea prosperității economice.
Aceasta într-o mare măsură, propulsează statele din regiune spre o căutare independentă a partenerilor economici și politici străini.
Ei ignoră interesele unificării geopolitice regionale și importanța eforturilor concertate privind chestiuni precum securitatea regională. Mai mult decât atât, există diferențe între ele în evaluările lor de securitate privind amenințările, cu toate consecințele care decurg din aceasta.
Un presupus exemplu în acest sens este Turkmenistanul cu politica sa de “neutralitate pozitivă”, care se manifestă în distanțare sau, uneori, chiar izolarea completă în sine față de alte țări din Asia Centrală.
Turkmenistan – politică de securitate[1]
Președintele Niyazov a recunoscut interesele militare legitime ale Rusiei în regiune, afirmând că interesele de securitate ale țării sale pot fi mai bine servite printr-o cooperare cu Rusia, decât prin participarea în cadrul organizațiilor militare multinaționale. Calitatea de membru în aceasta din urmă contrazice politica sa externă de neutralitate, precum și doctrina militară care afirmă că funcția principală a armatei Turkmenistanului este de a proteja țara de agresiune externă. O altă doctrină militară susține că războaiele locale, conflictele de frontieră și alianțele militare din țările învecinate sunt principala sursă de pericol pentru Turkmenistan. Deși Turkmenistan nu are granițe disputate, doctrina se bazează pe preocupările legate de conflictele civile din Tadjikistan și instabilitatea din nordul Afganistanului, în special după prăbușirea regimului său pro-sovietic în 1989, precum și pe tensiunile tradiționale cu Iranul. Pe de altă parte, conducerea Turkmenistanului actualizează complet teama că fundamentalismul islamic s-ar putea extinde de la Iran, în republică, o perspectiva cu probabilitate redusă având în vedere ca fundamentaliștii iranieni aderă la o ramură șiită a islamului, în timp ce Islamul controlat de stat al Turkmenistanului aparține ramurei sunnite.
Animozitatea tradițională între turkmeni și iranieni este, de asemenea, un motiv pentru a ajunge la această concluzie.
Ashgabat a fost inițial un susținător ferm al unei forțe unificate CSI până la ritmul de naționalizare de către Azerbaidjan, Ucraina, Republica Moldova și a forțat să se confrunte cu crearea Forțelor Armate turkmene ” chiar dacă va fi nevoie de resurse financiare și materiale substanțiale.”
Dar, Turkmenistanul, ascultă propria “bătaie de tobă “, a urmat o cale unică în Asia Centrală.
Deși a înființat propriul Minister al Afacerilor de Apărare (din ianuarie 1992) și a creat o Garda Națională de ceremonie (octombrie 1991), acordul bilateral ruso-turkmen din iulie 1992 a declarat că formațiunile și unitățile de pe teritoriul turkmen ar fi sub jurisdicția grupei comune de lupta ruso-turkmene ” alături de Ministerul Apărării rus care a fixat controlul unic asupra unor unități de apărare aeriană și asupra unor bombardiere de rază lungă, iar cei doi miniștri ai apărării coordonează activitățile forțelor militare reunite desfășurate pe teritoriul Turkmenistanului. În jur de aproximativ 300 de unități sovietice staționate în Turkmenistan, în decembrie 1991, aproximativ 200 de unități și formațiuni au fost transferate către controlul turkmen.
Experimentul de comandă a avut succes și s-a încheiat la 1 ianuarie 1994; Doar aproximativ 45 de membri ai Ministerului Apărării al Federației Ruse (de coordonare și consultare), un număr mic de trupe la instalațiile strategice, și polițiștii de frontieră ar rămâne. Finanțarea nu ar mai fi partajată, dar s-ar greși în abordarea Turkmenistanului. De acum înainte, toți cetățenii ruși aflați în serviciul Turkmenistanului ar trebui să semneze un contract; ca un stimulent, astfel de contracte garantează, în general, un salariu mai mare decât ar fi putut obține în Rusia, privilegii oficiale, avansarea în carieră și o pensie. Pentru a atenua problemele pentru cei care au rămas pe baza de contract, Turkmenistanul a creat dublă cetățenie în 1993.
O modalitate în care Ashgabat ascultat propriile bătăi de tobă ” a fost refuzul Turkmenistanului de a aproba acordul de securitate colectivă la Tașkent și decizia sa de a semna o serie de acorduri bilaterale cu Rusia în schimb. Niyazov a refuzat, de asemenea, de a trimite forțe de menținere a păcii în Tadjikistan. Ashgabatul s-a abținut de la trimiterea de delegați la reuniunile CSI, cu excepția celor referitoare la droguri și criminalitatea internațională. Cu mare fast Turkmenistanul a adoptat o politică de neutralitate pozitivă” în 1995, declarând “pentru noi, neutralitate permanentă înseamnă suveranitate politică permanentă și independență economică permanentă”. Turkmenistanul a fost, de asemenea, prima țară din Asia Centrală care s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace (mai 1994).[2]
Conceptul de neutralitate
Turkmenistanul prezintă o situație atipică în regiune față de celelalte state, fiind o oază de stabilitate regională dar totuși un regim închis care abordează o politică neutră discutabilă.
Politica externă a Turkmenistanului ridică o serie de întrebări:
De ce aspiră la neutralitate politică?
Cât de neutră, de fapt, este linia politică urmată de conducerea țării?
Cum se reflectă atitudinea Turkmenistanului în situația de ansamblu din regiune, mai ales în domeniul securității regionale în Asia Centrală și în Turkmenistan?
Turkmenistanul a devenit un stat independent cu totul neașteptat, nici conducerea, nici populația sa, nu a fost pregătită pentru o astfel de dezvoltare. Rezultatele referendumului unional din 1989 sunt foarte informative în acest sens: la acel timp mai mult de 90 % din populație a favorizat conservarea Uniunii Sovietice și rămânerea Turkmenistanului ca o republica în Uniune !!!
Atunci când Uniunea Sovietică s-a destrămat, singurele caracteristici ale unui stat pe care Turkmenistanul le-a avut, a fost teritoriul distinct și o structura administrativă destul de slabă. Nici una din celelalte caracteristici importante care constituie un stat, cum ar fi zone unificate socio-cultural, o identitate națională, o conștientizare a legii din partea administrației publice și o infrastructură economică și instituțională auto-suficiente, nu a existat.
Ele sunt încă în evoluție.
Integritatea teritorială a țării nu este încă recunoscută de statele vecine la nivel oficial, și ca să judecăm la nivel neoficial(în presă de ex), vecinii au chiar cereri teritoriale la adresa Turkmenistanului.
Uzbekistan nu a făcut un secret din cererea sa asupra teritoriilor de graniță din regiunile Tashauz și Chardzhou, care sunt populate în majoritate de etnici uzbeci.
Conducerea Turkmenistanului este deasemenea îngrijorată în legătură cu politica de securitate în unele state membre CIS, care ar putea în anumite condiții să se extindă asupra teritoriului Turkmenistanului.
În plus, potrivit unor estimări, Turkmenistanul este printre cele mai bogate
țări din lume în ceea ce privește resursele de hidrocarburi, în timp ce populația este doar 5,2 milioane.
În acest context orice mutare considerată greșită din partea conducerii politice în construirea unui stat independent ar fi putut duce la devenirea unui obiect de discordie între centrele regionale de putere, sau un apendice de materii prime la oricare din aceste centre, fapt cu totul inacceptabil pentru Turkmenistan.
Toți acești factori au determinat conducerea țării să caute niște căi neortodoxe pentru a ajuta la realizarea următoarelor obiective:
a ) conservarea integrității teritoriale a țării
b) garantarea securității sale
c) stabilirea de condiții favorabile pentru reformele politice și economice vitale în țară
d) realizarea potențialului de materie primă fără să devină dependent politic față de țări pe al căror teritoriu trec rutele de export.
Conducerea crede că toate acestea pot fi asigurate de adoptarea statutului neutru recunoscut de comunitatea internațională, unde Turkmenistanul nu o să fie afiliat cu nici un bloc politic sau militar dar va developa relații de la egal la egal cu toate statele lumii.
Președintele Saparmurat Niyazov a propus în primul rând că Turkmenistanul ar trebui să adopte statutul neutru în martie 1995, la o conferință de Cooperare Economică( Propunerea a primit sprijinul deplin din partea participanților).
În octombrie 1995, o reuniune a șefilor de stat a Mișcării Țărilor Nealiniate a sprijinit, de asemenea, inițiativa. Pe 12 decembrie 1995, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție specială care făcea apel la statele membre ale ONU să recunoască statutul Turkmenistanului ca stat neutru.
Statutul de neutralitate nou-dobândit a facilitat considerabil procesul de construire a națiunii. De asemenea, a permis Turkmenistanului să-și revizuiască doctrina militară și făcând acest lucru restrânge cheltuielile de apărare, păstrând resursele astfel economisite pentru economia națională.
Cu toate acestea, probabil că nu ar fi corect să spunem că statutul de neutralitate a eliberat țara de sub influența unor forțe externe sau față de care Turkmenistanul a început o politică “de neutralitate pură”, care adera la principiul “distanță de șanse” cu privire la toate țările din regiune și din lume la fel. Având în vedere situația economică și poziția sa geografică, adoptarea de neutralitate a fost mai degrabă neașteptată.
Turkmenistanul are un potențial economic competitiv care nu a fost încă exploatat, care la rândul său necesită investiții pe scară largă, alegerea convenabilă pentru export și a rutelor de import, și așa mai departe. Nu este un secret că în spatele oricărei mari investiții, în special în construirea de conducte mari de petrol și gaze, se află interese politice ale anumitor țări sau grupuri de țări.[3]
Turkmenistanul și talibanii
Când a devenit independent Turkmenistanul s-a bazat pe exportul de materie primă, construind noi conducte de petrol și gaze, drumuri și căi ferate. Câteva rute alternative pentru transportul de materie primă și exportul de gaze naturale au fost dezvoltate, conducerea țării favorizând idea unei conducte de gaz Pakistan via Afghanistan.
Factorii geografici, costurile scăzute și perspectivele comerciale bune, chiar fac traseul Afghan pentru transportul gazelor naturale, o opțiune atractivă. Singurul inconvenient al acestui traseu este neraționalitatea politică, în funcție de sancțiunile impuse asupra Afghanistanului de comunitatea internațională și lipsa garanțiilor de securitate pentru construcția și operarea ulterioară a conductei.
Atracția traseului mai degrabă a indus în eroare conducerea politică turkmenă, nu numai ca rezultat în devierea de la regimul politic neutru proclamat, dar, de asemenea, perturbarea sistemului de securitate regională în curs de dezvoltare în Asia Centrală.
Ideea de a folosi ruta afgană pentru a transporta materia primă turkmenă în Pakistan și mai departe spre piețele mondiale s-a născut în mai 1992 în cadrul consultării de afaceri între președintele Niyazov și primul ministru pakistanez.
În aprilie 1994 în cursul vizitei la Așgabat a unei delegații ale forțelor aeriene pakistaneze condusă de Vice Mareșalul Farug Usman Haider, se semnează un acord militar bilateral între cele două țări.
În martie 1995 în Islamabad, primul ministru pakistanez Benazir Bhutto și președintele turkmen Niyazov semnează un memorandum cu privire la construcția unei conducte de gaze din Turkmenistan prin Afghanistan în Pakistan și redeschiderea unui drum între orașul Haman în Pakistan și orașul Turgundi de la granița afgano-turkmenă.
Asemenea întâlniri intensive și acordurile rezultate au arătat determinarea părților să își îndeplinească obiectivele.
Cu toate acestea, reprezentanții Afganistanului în sine nu au fost parte la aceste acorduri. Mai mult decât atât, la 05 martie 1995, pe atunci președinte al Afganistanului, Burhanuddin Rabbani, vorbind la Kabul Radio, a criticat aspru acordurile care au fost încheiate între Pakistan și Turkmenistan și intențiile din spatele lor.
În special, el a descris aceste planuri ca fiind “tentative ale conducerii pakistaneze la ajutarea opoziției Mișcarea Talibană.”
Punerea în practică a acordurilor pakistaneze-turkmene a început în toamna din 1994, când convoaiele de marfă au început naveta între Turkmenistan și Pakistan peste teritoriul Afganistanului.
În toamna târzie a anului 1994 un grup de mujahedini afgani confiscă un convoi care mergea din Pakistan în Turkmenistan. Pentru a asigura eliberarea acestuia, Ministrul de interne pakistanez a apelat la o sectă religioasă cunoscută, care avea bazele în sudul Afghanistanului, condusă de Mullah Muhammad Omar, cu mult înainte ca această sectă să evolueze în Mișcarea Talibană care și-a început marșul triumfător prin teritoriile afgane și a întors total situația politică și militară din țară.
Președintele Turkmen a stabilit imediat o întâlnire cu mișcarea obscură la acea vreme.
În iarna 1994 după ce grupuri de talibani au apărut la granița Afgano-Turkmenă, o linie de cale ferată a fost deschisă din Kushka, Turkmenistan, în Turgundi, Afghanistan cu un schimb comercial intens. Nu se știe încă ce se transporta atunci în trenurile de marfă păzite, însă oficiali turkmeni susțin că,” partea turkmenă asigura asistență umanitară pentru poporul frate, afgan.“
La acel timp populația Turkmenistanului era într-o acută nevoie economică care includea și asistenta umanitară….!!
Țara trecea printr-o criză fără precedent.
Sunt serioase îndoieli în legătură cu transporturile umanitare din acea vreme !
În septembrie 1996, când unități talibane au început rapid să preia controlul provinciilor din estul Afghanistanului apoi capitala Kabul, puțini au dat atenție evoluțiilor de acolo sau rolului pe care l-a jucat conducerea politică din Turkmenistan în afacerile interne ale Afghanistanului.
În octombrie 1996 o reuniune consultativă de urgență a șefilor de stat din Asia Centrală și Rusia a avut loc în Almaty să ia în considerare situația din regiune după ocuparea capitalei Kabul de către talibani.
La aceasta au luat parte președinții Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan și Uzbekistan și primul ministru rus Viktor Chernomyrdin. Președintele Turkmenistanului Niyazov a ignorant invitația de la președintele Kazakhstan-ului, Nursultan Nazarbayev și nu a luat parte la întâlnire, invocând statutul neutru al țării sale.
Consiliul de securitate din Asia Centrală a desemnat un grup pentru a analiza situația din Afghanistan și să pregătească propuneri de măsuri pentru a stabiliza situația de lângă granița cu Afghanistanul, iar consiliul de securitate al ministerelor apărării a fost desemnat să lucreze la propuneri pentru a asigura securitatea granițelor. În adiție participanții la conferința de la Almaty au recomandat consiliului de securitate ONU să convoace o sesiune de urgență pe problema Afghanistanului.
Comentând la rezultatele de la întâlnirea de la Almaty și explicând neparticiparea sa, Niyazov declara : “ Fiind stat neutru Turkmenistanul nu intenționează să ia parte la astfel de întâlniri. Tot ce se întâmplă în Afghanistan sunt afacerile interne ale poporului afgan, iar noi nu ar trebui să vedem mișcarea talibană ca pe o amenințare la securitatea noastră. Pentru mai mult de un an, o parte din granița Turkmeno-Afghană a fost controlată de reprezentanții acestei mișcări, iar această secțiune de frontieră este de departe cea mai liniștită azi.”
Situația era chiar înrăutățită din cauza traficului de droguri peste graniță, care era în creștere.
În 1996 mai mult de 14 tone de droguri au fost confiscate de la contrabandiști și în 1997 aproximativ 42 tone.
În 1999, 50 de tone de hasish, 2.3 tone heroină și 7.7 tone de opiu au fost confiscate și distruse.
Conform statisticilor din programul ONU de combatere al traficului de droguri, numai 10% din volumul total al transporturilor este de obicei reținut, nu e greu să ne imaginăm situația reală.
În raportul experților Turkmenistan s-a transformat într-una din principalele rute de trafic de droguri din Afghanistan în Pakistan și țările din Asia Centrală, până în Rusia și Europa.
O bună parte din otravă rămâne în Turkmenistan agravând situația drogurilor, deja existentă în țară.
Ar putea permite în cele din urmă ca președintele Niyazov să își vadă visul devenit realitate: construcția unei conducte de petrol și gaze în Pakistan și India pentru transportul resurselor naturale ale Turkmenistanului.
În 7 octombrie 1996 la 2 zile după întâlnirea de la Almaty, Iglal Haider Zaidi, un trimis special al prim ministrului Pakistanez, s-a întâlnit cu președintele Niyazov. După întâlnire ambele părți s-au înțeles că viziunea Turkmenistanului și Pakistanului asupra situației din Afghanistan coincide.
Cursul evenimentelor a arătat exact de ce Pakistanul și Turkmenistanul sunt interesate ca talibanii să își extindă influența pe teritoriul afgan.
La 27 octombrie 1997 președintele Niyazov a semnat un protocol cu șeful unei companii americane de petrol să construiască o conductă Turkmenistan-Afghanistan-Pakistan. Când s-a pus în discuție securitatea secțiunii afgane a conductei, președintele Niyazov declara că nu există motive de îngrijorare căci s-a ajuns la acorduri cu toate părțile implicate.
Toate teritoriile afgane pe unde trecea conducta erau controlate de talibani, și un an mai târziu compania Americană petrolieră Unocal suspendă participarea la proiect și își motivează decizia pe fondul ostilităților ridicate dintre talibani și alianța nord atlantică, în contextul agravării serioase a relațiilor dintre talibani și SUA, urmată de loviturile cu rachete americane asupra bazelor teroriste din Afghanistan.(lovitură strategică SUA, impotriva Rusiei, pentru nerealizarea proiectului)
Președintele Niyazov declara că “nu o să caute să țină în parteneriat pe cineva împotriva voinței sale și o să continue să caute parteneri, iar în final proiectul va fi implementat cu succes”.
Conducerea Talibană a ieșit cu o declarație similară, la o conferință de știri din Kabul, Amir Han Muttaki, ministrul Taliban al informațiilor, a declarat că sunt câteva mari companii interesate să obțină un contract la construcția conductelor, iar în timp ce majoritatea țărilor sunt îngrijorate în legătură cu Turkmenistan, Afghanistan și Pakistan, o să facă alegerea finală în definitivarea proiectilui.
Ulterior Turkmenistanul a intensificat eforturile diplomatice pentru a accelera proiectul și a asigura securitatea sa.
În anul 1999 ministrul de externe Turkmen se întâlnește cu liderul spiritual al talibanilor și au discuții referitoare la construcția conductelor, iar ministrul de externe al regimului Taliban vizitează Asgabatul și semnează acorduri economice oficiale.
În noiembrie 1999 o delegație militară turkmenă condusă de primul ministru, vizitează Pakistanul 5 zile, timp în care au numeroase întâlniri și discută despre securitatea viitorului gazoduct și își extind cooperarea militară.
Între timp actele de terorism și traficul de droguri din Asia Centrală sunt în continuă creștere iar acuzațiile de sponsorizare a actelor teroriste de către talibani nu a venit numai din partea liderilor statelor din Asia Centrala ci și din partea comunității internaționale.
În iulie 1999 SUA impune sancțiuni economice asupra Mișcării Talibane.[4]
Realitatea neutralității
Aceste fapte și dinamica lor arată conducerea politică din Turkmenistan care rămâne la ideea sa de utilizare a teritoriului afgan pentru a crea rute alternative pentru exportul resurselor minerale și pică în mijlocul unor jocuri politice dubioase, mai mult conducerea Turkmenistanului a ignorant poziția Comunității Internaționale privind mișcarea talibanilor.
Nimeni nu poate acuza Turkmenistanul de politica dusă care privește interesele naționale, însă ar trebui să prevadă aspectele negative și responsabilitatea pe care și-o asumă prin acțiunile sale, să ia în considerare și interesele altor state din regiune și să înțeleagă că este parte din regiunea Asia Centrală care constituie o zonă geopolitică unificată.
Din decembrie 2006 președintele Gurbanguly Berdymuhammedov vine la guvernare și are loc o inversare a politicii duse de Niyazov.
O abordare mai strategică pentru securitatea națională, amenințările soft, discriminarea minorităților etnice, traficul de droguri, unde deschide cooperarea cu ONU și reforme pentru a îmbunătăți standardele de viață ale personalului din conducere și structurile militare.
Discriminările au fost una din principalele cauze ale tentativei de asasinat a președintelui Niyazov în 2002 conform rapoartelor.
Noul președinte a încercat să repare relațiile cu grupurile etnice începând cu anul 2007, adoptarea politicii publice emoliente față de limba rusă și comunitățile uzbece din zonele de frontieră. Între timp turkmenii ocupă poziții de conducere în armata, servicii de informații și poliție iar discriminarea informală rămâne comună.
Ulterior Berdymuhammedov a început să lucreze la combaterea traficului și consumului de droguri în forțele armate și în societate în general.
Deasemeni a început acțiuni descurajatoare pentru încetarea complicității factorilor de conducere din stat în traficul de droguri din Afghanistan și a îmbunătățit cooperarea cu structurile ONU, apoi a înființat un serviciu special de combatere a traficului de droguri în ianuarie 2008, iar cooperarea a fost stabilită la nivel regional.
A 3-a reformă a fost noua doctrină militară care subliniază importanța modernizării facilităților militare și rezultă un program de construcție de noi baze și tabere de antrenament alături de puncte de frontieră moderne.
O componentă centrală a doctrinei militare asociată cu reforma este îmbunătățirea condițiilor de viață pentru personalul militar și familiile lor, societatea fiind la un nivel economic foarte scăzut până la vremea aceea.În august 2009 semnează legea privind Statutul și Protecția personalului Militar și al familiilor lor care garantează tratament medical gratuit, centre de recreere și standarde minime la condițiile caselor în care locuiesc. Pe culmile lui 2009 remanierea personalului, Berdimuhamedov a semnat un decret “Cu privire doctrina militară a Turkmenistanului Independent, Permanent Neutru.” Doctrina acceptată la nivel internațional evidențiază statutul neutru al Turkmenistanului și rolul de centru de menținere a păcii și prosperității în regiune. În discursul său, președintele a citat înființarea Centrului ONU Ashgabat bazat pe diplomația preventivă în Asia Centrală ca o confirmare a politicii de neutralitate a Turkmenistanului. Berdimuhamedov a continuat să sublinieze faptul că Turkmenistanul sprijină pe deplin eforturile ONU pentru a transforma Asia Centrală într-o zona fără arme nucleare și fără ADM, afirmând că țara respectă cu strictețe angajamentele internaționale, să interzică aceste tipuri de arme.Recent relațiile ruso turkmene au gravitat în jurul eforturilor ruse de a asigura un export de gaze din Turkmenistan.Rusia este în concurență cu China, UE și SUA pentru a avea acces la bogatele resurse ale Turkmenistanului de hidrocarburi.În iunie 2008 Dimitry Medvedev și Gurbanguly Berdimuhamedov au discutat viitoarele aspecte ale expansiunii economice bilaterale, iar o atenție particulară a fost atribuită domeniului energiei și transportului.Părțile au discutat îmbunătățirea facilităților de gaz deja existente și construcția unui gazoduct nou în regiunea Marii Caspice și construirea unei linii de cale ferată directe din portul Astrakhan.În urma discuțiilor la nivel înalt dintre cei doi oficiali referitoare la problemele internaționale, regionale și cooperarea dintre cele două țări, părțile au adoptat o declarație comună.Documentul precizează că cei doi președinți confirmă relația de natură strategică dintre cele două țări.
Turkmenistanul nu și-a trădat politica de neutralitate iar Moscova nu cere asta, volumul de gaz cumpărat de compania rusească Gazprom a scăzut în ultimii ani însă cooperarea continuă, Turkmenistanul cumpără diferite tipuri de produse din Rusia, inclusiv arme.Gazprom a semnat două acorduri importante pentru achiziționarea de gaze turkmene:Primul elaborează principiul formării prețului la care Rusia cumpără gazul din Turkmenistan pentru următorii 20 de ani.Al doilea accord este unul unic care face Gazprom donatorul pentru proiectele energetice locale ale Turkmenistanului. Ambele acorduri asigură controlul rusesc asupra exportului Turkmen de gaze.Al doilea accord stipulează că Gazprom o să finanțeze și o să construiască facilitățile de transport și va developa câmpurile de gaze. Experții preconizează că Gazprom va finanța proiecte turkmene în valoare de 4-6 miliarde de dolari. Șeful Gazprom Alexei Miller declara:”Am ajuns la un acord în ceea ce privește finanțarea de către Gazprom și construirea de noi conducte magistrale de gaze în estul țării, dezvoltarea de câmpuri de gaze și creșterea capacității sectorului turkmen a conductei de gaz caspic la 30 de miliarde de metri cubi.”Curios cele două acorduri din Așgabat nu asigură companiei Gazprom câștigarea de venituri din revânzarea gazului Turkmen. Într-o oarecare liniște Gazprom admite termeni similari în Kazakhstan și Uzbekistan, două alte mari țări producătoare de gaz din Asia Centrală.
Era gazului ieftin s-a terminat, companiile europene nu se pot pune cu puterea Gazprom, mai mult companiile rusești de petrol și gaze își extind aripile în America Latină, care este “curtea din spate a SUA”.
În timpul vizitei președintelui Chavez la Moscova în 22 iulie 2008, trei companii rusești, Gazprom, LUKoil, TNK-BP au semnat acorduri cu compania de stat din Venezuela, PDVSA și vor înlocui giganții americani ExxonMobil și ConocoPhillips în Venezuela.
La ceremonia de semnare Medvedev a declarat: ”Nu doar că am aprobat aceste acorduri, dar am decis să supraveghem implementarea lor!”, Chavez a răspuns:”Privesc către viitor și vreau să vă văd pe toți în Venezuela!”[5]
După semnarea acordurilor Gazprom cu Turkmenistan, coincidență sau nu Primul ministru rus Igor Sechin călătorește la Beijing să discute cu oponentul său Wang Oishan o inițiativă energetică numită ”mecanismul de negociere energetică”, unde a fost interzisă participarea presei la negocierile privind consensul la care au ajuns în cooperarea energetică.Presa a subliniat imediat importanta negocierilor dintre cele două țări în relațiile bilaterale de cooperare și a precizat că Rusia ar trebui să își întoarcă privirea de la țările din vest și să se concentreze pe țările din regiunea Asia–Pacific, iar relațiile dintre China și Rusia sunt la cele mai înalte niveluri din toate timpurile, au stabilit disputele referitoare la problemele de frontieră și au ținut exerciții militare reunite.Acordurile cu Turkmenistanul asigură consolidarea controlului rusesc în exportul de gaze din Asia Centrală. Gazprom deasemenea s-a oferit să cumpere toate resursele de gaz ale Azerbadjanului la prețul european. Aceste implicații ale mișcărilor rusești sunt foarte serioase în demersurile SUA și UE de a demara proiectul gazoductului NABUCCO. Astfel realizarea proiectului o să depindă critic de rezervele de gaz din orientul mijlociu-Iran în particular. Turcia a îmbrățișat idea ca Iranul să aprovizioneze cu gaz Europa și s-a oferit să intermedieze negocierile SUA-Iran.
Iranul a fost prima țară care a recunoscut Turkmenistanul ca stat independent și de atunci cele două țări au dezvoltat relații bune și au cooperat economic, în domeniul transporturilor, au dezvoltat infrastructura și sectoarele energetice.
Iranul are cel mai mare volum de schimburi comerciale cu Turkmenistanul, după Rusia, au dezvoltat programe de comunicații prin fibră optică, au construit bunkere și alte facilități în Merve și o rafinărie în Turkmenbashi, au construit terminale de gaz lichefiat și autostrăzi pentru creșterea relațiilor bilaterale. În 2009 aproximativ 100 de proiecte industriale au fost dezvoltate sau sunt în curs de dezvoltare în Turkmenistan cu ajutorul Iranului. În 2009 schimburile comerciale au scăzut la 1.2 milioane de dolari de la 3.2 în 2008 în mare parte datorită scăderii prețului la petrol și gaz. Exportul Turkmenistanului în Iran a crescut cu 42% începând din ianuarie 2007, cele mai importante exporturi fiind cele de gaze naturale, petrol, produse petrochimice, de asemeni și textile…., în 2010 Turkmenistanul a vândut 8 miliarde metri cubi de gaz în Iran de la 5.8 în 2005 și asigura 5% din cererea de gaz a Iranului. Ambele țări au inaugurat gazoductul Dauletabad–Sarakhs–Khangiran în 2010 pentru a crește rezervele naturale de gaz ale Iranului la 20 miliarde metri cubi pe an.[6]
În 24 iunie 2010, la două luni după ce o întâlnire similară a avut loc în Tehran, Turkmenistanul găzduiește o conferință pe dezarmare în Asia Centrală și regiunea Marii Caspice. Conform agențiilor de știri Iraniene, Ministrul Iranian de Externe Manouchehr Mottaki declara că această conferință demonstrează că Iranul și Turkmenistanul sunt bine determinate și concentrate pe demilitarizarea lumii și a regiunii.[7]
Industria de gaz din Turkmenistan a crescut semnificativ în ultimii ani prin modernizarea tehnologiilor și a infrastructurii construite, iar ca rezultat fiecare an a fost martorul unei creșteri constante a volumului de gaz natural și lichefiat produs și plănuiește să crească producția până la 230 miliarde de metri cubi până în 2030 și să exploreze noi câmpuri de gaze naturale.
În raport cu agențiile internaționale câmpul Galkynysh are cea mai importantă rezervă de gaze, acesta deține 26 trilioane 200 miliarde de metri cubi de gaz, care îl plasează ca unul dintre cele mai semnificative câmpuri de gaze din lume.
Rusia are tradiționale relații cu Iranul față de statele din vest după ce a construit centrala nucleară de la Bushehr pe coasta Golfului Persic. Rusia va asigura combustibilul centralei nucleare și îl va lua înapoi după consumarea acestuia.
Cele două țări au început discuțiile despre crearea OPEC asemeni unui cartel al țărilor producătoare de gaz.
Rusia a devenit un oponent al construcției de către SUA a unui gazoduct alternativ.
Tensiunile dintre SUA și Iran au făcut ca acesta din urmă să își îndrepte atenția către Asia și a apărut idea construirii unui gazoduct prin Pakistan și India care ar conecta rezervele de gaz ale Iranului și Golfului Persic cu cererea infinită pentru resurse din partea Chinei.
Aceast proiect necesită participarea nu doar a Pakistanului, Indiei și Chinei, dar deasemenea și a Rusiei.
Acest proiect monumental ar putea schimba balanța de putere între Rusia, India și China pe o parte și puterile vestice pe partea cealaltă.
În 2012 in zona Marii Caspice împreună cu statele riverane, are loc exercițiul militar-Khazar-2012. Vorbind cu diplomații străini, președintele Gurbanguly Berdimuhamedov a menționat că Khazar-2012 a avut loc în Turkmenistan, pentru prima dată și s-a desfășurat cu scopul de a îmbunătăți pregătirea de luptă a Forțelor Armate ale Turkmenistanului, și, în primul rând, al Forțelor Navale ale țării.
Liderul turkmen a subliniat că exercițiile au avut loc în strictă conformitate cu doctrina militară, adoptată în 2009, care a fost de natură defensivă și respectă cerințele cursului politicii externe a țării.[8]
Pe 30 septembrie 2014 Rusia și Iranul au construit un comun acord cu state din regiunea Marii Caspice care includ Azerbaijan, Kazakhstan și Turkmenistan, o alianță, care refuză prezența militară străină în zona Marii Caspice, controlând orice viitoare posibilă debarcare de trupe în bazin.
Acordul semnat de președinții celor cinci state de la Marea Caspică la cel de-al IV-lea Summit Caspic ținut în Astrakhan, Russia, pe 29 septembrie 2014, ”stabilește un principiu fundamental pentru garantarea stabilității și securității, și anume, că numai statele riverane Marii Caspice au dreptul de a avea forțele armate prezente în Marea Caspică “, potrivit unei declarații a președintelui rus Vladimir Putin în urma summit-ului.
Oponentul său iranian Hassan Rouhani, a adăugat „Există un consens între toate statele riverane Marii Caspice prin care acestea sunt capabile să mențină securitatea Marii Caspice și forțe militare ale nici unei puteri străine nu trebuie să între în mare”-conform agenției de știri a statului iranian, PressTV.
Această mișcare survine în urma problemelor pe care le întâmpina ambele țări, Rusia și Iranul, cu țările din vest și simt prezența amenințării militare străine în bazinul Marii Caspice.
Din cauza problemelor cu fostele republici sovietice ca Ucraina și Georgia, Rusia și-a revizuit politica externă care ne poate duce cu gândul la Războiul Rece.
În același timp Iranul este îngrijorat că țările din vest ar putea folosi țările de la Marea Caspică să pună presiune pe programul său nuclear.[9]
SUA de partea opusă în contextul crizei din Ucraina care a escaladat, poartă discuții cu Kazakhstanul să stabilească o bază navală pentru nevoile NATO în nord vestul portului Aktau.
În același timp SUA joacă un rol activ pentru a ajuta Azerbaijanul, Kazakhstanul și Turkmenistanul să își sporească efectivele militare, în scopul de a-și mari influența asupra statelor mai sus menționate care sunt încă sub patronaj rusesc.
Decizia de a închide orice oportunitate de prezența militară în bazinul Mării Caspice deturnează orice plan al NATO de a construi baze și poate avea repercursiuni în sfera securității energetice globale.[10]
CONCLUZII
Încă din anii ’90 , Rusia și-a exercitat influența asupra resurselor naturale din Asia Centrală, iar după destrămarea URSS a încercat să își mențină monopolul pe piața energetică globală.
Președintele de atunci Niyazov, strâns apropiat al rușilor, cu structurile de securitate și de guvernământ fondate pe scheletul rusesc, urmărea alături de partea rusă constucția unei conducte care să exporte gazele turkmene în Pakistan și India.
Chiar și când compania americană Unocal și-a manifestat dorința de a construi gazoductul Turkmenistan-Pakistan via Afghanistan, nu s-au prezentat problemele adevărate, cu scopul de a incepe construcția conductei.
Au apărut ostilitățile în zonă, secta religioasă de atunci, Mișcarea Talibană de mai târziu, fiind aprovizionată anterior, pentru câștigarea puterii în Afghanistan la acea vreme și îndeplinirea scopurilor politice ale Rusiei, cu “ajutoare umanitare” rusești, în realitate armament, prin intermediul Turkmenistanului, care era într-o stare economică foarte precară în acea perioadă, însă sub patronaj rusesc.
Conflictul regional a asigurat menținerea influenței companiilor rusești asupra resurselor naturale.
Ulterior Mișcarea Talibană a preluat controlul Afghanistanului.
Rusia a îngrădit accesul companiilor de petrol și gaze americane în spațiul Asiei Centrale, printr-un monopol energetic, diverse contracte obținute în zonă fiind chiar neprofitabile din punct de vedere financiar, companiile rusești achiziționând chiar și la suprapreț resursele de hidrocarburi. De asemenea Rusia a refuzat alternativa gazoductului NABUCCO.
Prin mișcările sale Rusia și-a asigurat securitatea economică și energetică în spațiul regional și cel global, aceste acțiuni fiind răspunsul strategic la acțiunile nedeclarate ale SUA și NATO de încercuire militară a Rusiei și izolarea ei pe plan global.
Alianțele Rusiei cu state ca Iran,China,Pakistan,India,Turkmenistan,Venezuela, o să schimbe balanța de putere dintre Est și Vest, mai ales în domeniul securității energetice !
PROPUNERI
Turkmenistanul este o țară tânăra cu bogate resurse naturale, în curs de dezvoltare pe toate domeniile și necesită o atenție deosebită din partea comunității internaționale, dat fiind faptul că este o alternativă la gazele rusești.
Abordarea de către SUA a unei politici demilitarizate, bazată pe cooperare internațională și reducerea tensiunilor dintre cele două mari puteri Rusia și SUA.
Încetarea hărțuirii de către SUA statelor din Orientul Mijlociu pentru resursele naturale ale acestora, Rusia nu mai poate rămâne impasibilă, mai ales în spațiul ei de influență.
Încercarea dezvoltării în domeniul energiei bio și încetarea conflictelor militare prin politici de dezarmare și tratate de cooperare…
NOTE
[1] http://www.globalsecurity.org/military/world/centralasia/turkmen-policy.htm
[2] http://www.globalsecurity.org/military/world/centralasia/turkmen-policy.htm
[3] http://books.sipri.org/files/books/SIPRI01Chufrin/SIPRI01Chufrin14.pdf
[4] http://books.sipri.org/files/books/SIPRI01Chufrin/SIPRI01Chufrin14.pdf
[5] http://www.atimes.com/atimes/Central_Asia/JG30Ag01.html
[6] http://en.wikipedia.org/wiki/Iran%E2%80%93Turkmenistan_relations
[7] http://www.irantracker.org/foreign-relations/turkmenistan-iran-foreign-relations
[8] http://turkmenistan.gov.tm/_eng/?id=1237
[9] http://thediplomat.com/2014/10/russia-and-iran-lock-nato-out-of-caspian-sea/
[10] http://www.turkmenistan.ru/en/articles/17793.html
