În peisajul post-decembrist, UDMR a reprezentat indubitabil uniunea etnică/formaţiunea “condamnată să se afle mereu la guvernare”. După 16 ani, când UDMR şi-a făcut loc la guvernare chiar şi atunci când mima că se află în opoziţie, putem afirma cu certitudine că a existat şi există o strategie politică pe care “Uniunea” a practicat-oşi încă o exercită cu un pragmatism ieşit din comun.
Programul “maximal şi tactica politică
Programul “maximal” al UDMR, pe care, în funcţie de experienţa politică, disponibilitatea de a ceda a partenerilor de guvernare, l-a exprimat făţiş sau mascat în “falduri europene” a rezidat în două obiective :
1) Obţinerea statutului de factor constitutiv al statului naţional modern român reîntregit la 1 decembrie 1918, ceea ce în fapt ar reprezenta recunoaşterea “evidenţei” că entitatea statală creată în 1918 a avut două componente etnice fundamentale, românii şi maghiarii cu drepturi instituţionale/statale egale. O asemenea “recunoaştere” ar însemna efectiv anularea caracterului naţional unitar al statului român şi ar crea un precedent cel puţin pentru minoritatea germană care în perioada Imperiului Austro-Ungar avea drepturi egale (pe care le acordase în mod forţat în 1867) cu maghiarii. În strategia UDMR, “dualismul” austro-ungar obţinut tot prin intermediul “pragmatismului revendicativ”, s-ar putea reedita, prin translatare, într-un “dualism româno-maghiar”.
2) Crearea unor structuri administrativ-teritoriale autonome în Transilvania cu accent pe autonomia ţinutului secuiesc, premisă a creării RAM (Regiunea Autonomă Maghiară), autonomie care a funcţionat în perioada comunistă până la reorganizarea administrativă din 1968, pretext pentru desfiinţarea respectivei autonomii teritoriale, prin desfiinţarea regiunilor şi crearea judeţelor.
Pentru atingerea celor două obiective maximale, care constituie însăşi raţiunea de a fi a UDMR, “Uniunea” a procedat prin “tactica paşilor mărunţi” la formularea unor “revendicări de etapă”, respectiv:
* dreptul de a folosi limba maternă de la grădiniţă până la universitate, în unităţi de învăţământ de stat cu predare exclusiv în limba maghiară.
* dreptul de reprezentare în instituţiile fundamentale ale statului (armată, administraţie locală şi centrală, justiţie etc.) proporţional cu procentul reprezentat de “naţiunea maghiară din România”.
* dreptul de a dispune de proprietăţile comunitare ale minorităţii şi cultelor tradiţionale maghiare, pe care acestea le-au avut înainte de 1 decembrie 1918. Evident, este vorba de transpunerea în practică a principiului “restitutio in integrum”, care se realizează tot prin tehnica “paşilor mărunţi”, exemplu împrumutat şi de alte comunităţi etnice care au deţinut proprietăţi imobiliare semnificative în România.
Pentru a putea obţine în mod treptat satisfacerea/îndeplinirea revendicărilor respective, UDMR, din 1990 încoace, s-a “autocondamnat la guvernare”, iar în puţinele momente când s-a aflat la “opoziţie” a realizat “înţelegeri” de susţinere parlamentară a partidului de guvernământ în “decizii de interes comun, de integrare în Europa”, contra acordării unor drepturi care, odată recunoscute, au devenit un bun câştigat, putându-se confirma următoarea etapă de revendicări, de regulă “minimale”, în contextul diverselor momente politice când votul “Uniunii” putea deveni decisiv. Satisfacerea treptată a unui procent semnificativ din revendicările UDMR, prin statuarea drepturilor aferente, acreditează teza conform căreia o situaţie “de facto” se poate transforma într-una “de jure”, într-un moment de criză politică sau de conjunctură externă favorabilă intereselor comunităţii maghiare din România.
La o analiză sumară, se poate observa că marea majoritate a revendicărilor UDMR au fost satisfăcute, rămânând în “suspans temporar” retrocedarea tuturor proprietăţilor comunitare, crearea învăţământului superior de stat exclusiv în limba maghiară şi reprezentarea proporţională în armată şi servicii secrete. Totodată, se poate observa că “de facto” autonomia teritorială a ţinutului secuiesc este aproape realizată, statul român nemaiavând în “Harcov” decât doi piloni: structurile militare şi cele ale serviciilor secrete.
Perspectivele UDMR
Deşi emite din când în când ipoteza “ieşirii de la guvernare”, UDMR nu o va face în nici un caz. N-a făcut-o până acum, n-o va face nici de acum încolo, mai ales că niciodată “Uniunea” nu s-a aflat nici în “opoziţie”, nici la “guvernare” cu Partidul România Mare, evitându-l consecvent ca “partener” în ambele ipostaze.
UDMR va încerca să-şi menţină şi chiar să-şi extindă pe cât posibil poziţiile politice şi economice pe care le deţine în actuala coaliţie de guvernare, cu atât mai mult cu cât o asemenea ipostază de “arbitru” n-aavut nici în perioada CDR.
Va continua să practice cu partenerii de guvernare tactica “negocierilor imperative” (un şantaj politic voit prost mascat), concomitent cu folosirea fără scrupule a presiunilor pe care le poate exercita în mod direct asupra României prin intermediul Partidului Popular European (unde Ungaria este bine reprezentată) şi a influentului lobby maghiar occidental şi nord-american.
“Uniunea” îşi va urmări cu consecvenţărealizarea programului “maximal”, fiind de previzionat că se vor mai proceda ieşiri la rampă cu “iniţiative europene” gen Gyorgy Frunda, concomitent cu agitarea apelor în Ţinutul Secuiesc.
Îşi va conserva/întreţine bunele/tradiţionalele relaţii cu PSD, a cărui politică o va susţine în mod tacit/deliberat prin “absenteism” sau adoptarea unor poziţii “moderate”.
Va continua să evite (este un element de tactică politică pe care l-a practicat cu consecvenţă) ieşirile în media, “partener” de care de regulă a stat departe, dat fiind potenţialul destabilizator al acestuia. Din acest punct de vedere, este de remarcat că liderii/parlamentarii UDMR sunt menajaţi constant de către mass-media românească. Nici presa, nici celebrul DNA nu au manifestat până în prezent apetitul pentru cercetarea/dezvoltarea afacerilor liderilor/parlamentarilorUDMR!Este de reţinut.
UDMR va face tot posibilul să împiedice recunoaşterea “Uniunii Civice Maghiare” ca partid politic şi să obstrucţioneze revitalizarea/afirmarea “Uniunii Secuilor din România”, organizaţii (constituite ca şi UDMR pe principiul etnic) care, dacă ar obţine reprezentarea politică a unei părţi a comunităţii maghiare din România, ar putea produce în perspectivă diminuarea importanţei reprezentativităţii (inclusiv parlamentare) a “Uniunii”.
Un viitor nebulos
O mare problemă a UDMR o reprezintă preşedintele Traian Băsescu, care nu poate uita că liderii maghiari l-au sprijinit pe Adrian Năstase la alegerile din 2004. Mai ales în ultima vreme asistăm la o accentuare a discursului naţionalist al democraţilor, mai ales prin intermediul lui Emil Boc, dar şi a acţiunilor preşedintelui Traian Băsescu.
Democraţii şi-au încălcat de mai multe ori cuvântul dat UDMR, mai ales după adoptarea discursului naţionalist. De asemenea, preşedintele Băsescu s-a lansat într-un joc periculos legitimând Uniunea Civică Maghiară, organizaţie considerată extremistă. Este posibil ca prin legitimarea acesteia, preşedintele să fi deschis o cutie a Pandorei…
În momentul de faţă, UDMR se află la limita pragului electoral şi este posibil ca într-un viitor Parlament minoritatea maghiară să nu mai fie reprezentată, ceea ce nu este deloc benefic.
