Premierul Ariel Sharon şi-a respectat promisiunea: toate coloniile prevăzute în planul său de retragere au fost evacuate. În Cisiordania, evacuarea a vizat numai patru dintre cele 120 de colonii construite pe acest teritoriu. În Fâşia Gaza, operaţiunea s-a încheiat în numai o săptămână, fără incidente majore, însă cu multe lacrimi şi disperare. 8.000 de locuitori ai celor 21 de colonii şi-au părăsit definitiv casele şi, imediat, buldozerele au început operaţiunile de demolare.
Retragerea israeliană din Fâşia Gaza – primul pas real spre o pace durabilă?
În aceste zone a mai rămas însă armata, care, potrivit ultimelor estimări ale autorităţilor de la Ierusalim, se va retrage până la jumătatea lunii viitoare. Numai atunci Israelul va fi despărţit complet de Fâşia Gaza, teritoriu palestinian ocupat de aproape 38 de ani.
În pofida tuturor reticenţelor, guvernul israelian şi-a demonstrat hotărârea de a-şi impune politica legitimată de Knesset şi de Tribunalul Suprem.
Comunitatea internaţională a urmărit cu înfrigurare acest eveniment istoric, care, timp de o săptămână, a ţinut prima pagină a tuturor ediţiilor informative. Filmul operaţiunii, transmis în cele mai mici detalii, a făcut înconjurul lumii: de la compasiunea evidentă a forţelor de securitate, la momentele de maximă tensiune şi încărcătură emoţională – lacrimi, deznădejde, simbolurile Holocaustului şi ritualurile de doliu, marşul impresionant al coloniştilor de la Netzarim, ultima localitate din Fâşia Gaza evacuată, care şi-au părăsit aşezarea purtând pe umeri menora. Visul mesianic al coloniştilor, în mare parte religioşi, s-a spulberat o dată cu evacuarea acestor implantări. Pentru prima dată după războiul de şase zile, Israelul a părăsit un teritoriu palestinian ocupat şi astfel s-a distanţat de exigenţele impuse de mişcarea coloniştilor naţionalist-religioşi, care susţine ocuparea întregului spaţiu biblic şi supunerea palestinienilor care trăiesc acum în aceste locuri. Unii analişti sunt de părere că întoarcerea coloniştilor în statul Israel este un semnal pozitiv şi o victorie a sionismului raţional, a unui sionism al cărui ideal este să ofere israelienilor o ţară- sigură, între frontiere recunoscute.
Există voci care susţin însă că restituirea Fâşiei Gaza nu înseamnă şi sfârşitul colonizării israeliene. În opinia lui Ariel Sharon, această retragere istorică va permite Israelului să-şi consolideze controlul asupra blocurilor mari de colonii din Cisiordania. El a semnalat clar că mizează pe intensificarea construcţiilor în marile zone de colonizare din Cisiordania, în special în jurul Ierusalimului, unde trăieşte cea mai mare parte a celor 245.000 de colonişti evrei. Premierul israelian a prezentat planul său de retragere încă de la începutul anului 2004, când incidentele erau tot mai frecvente, iar inamicul său principal, Yasser Arafat, de afla la cârma Autorităţii Palestiniene. Deşi violenţele s-au diminuat, iar relaţiile cu succesorul lui Arafat, Mahmud Abbas, sunt mai bune, şeful executivului israelian susţine că este încă prea devreme pentru a relua negocierile de pace.
De cealaltă parte, palestinienii speră că aplicarea mult-aşteptatului plan de dezangajare reprezintă doar un prim pas spre crearea unui stat propriu, aşa cum prevede Foaia de parcurs, ultimul plan internaţional de reglementare a conflictului israeliano-palestinian, propus de Cvartetul pentru Orientul Mijlociu, din care fac parte Statele Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi Organizaţia Naţiunilor Unite.
După ce planul de dezangajare al lui Ariel Sharon a fost aplicat, deja atenţia se îndreaptă acum asupra impactului economic al acestei decizii politice, atât asupra Israelului, cât şi asupra teritoriilor palestiniene. Economia Fâşiei Gaza depinde aproape în totalitate de cea a Israelului. În timp ce unii analişti susţin că, pe termen scurt, este posibil ca impactul retragerii asupra economiei, şi aşa foarte fragile a zonei, să fie foarte dureros, alţii sunt de părere că evacuarea va permite economiei palestiniene să se dezvolte în spaţiul de care are nevoie pentru a înregistra o creştere semnificativă.
Fostul premier israelian, Benjamin Netanyahu, crede că economia palestiniană are potenţial, iar creşterea ei trebuie să fie promovată din interior, şi nu susţinută din afară. Palestinienii nu sunt de acord cu afirmaţia lui Netanyahu, ei susţin că Gaza are urgent nevoie de infrastructură. În primul rând, ei vorbesc despre necesitatea unui port pentru containere de mărfuri şi un aeroport funcţional care să conecteze zona la economia globală. Un cunoscut economist palestinian, Mohamed el Samouri, este de părere că palestinienii au nevoie de acces la exterior pentru a prospera. Deocamdată palestinienii au priorităţi imediate, cum ar fi construirea unor blocuri înalte în locul caselor coloniştilor, pentru a reduce aglomeraţia din teritoriile autonome. Concluzia autorităţilor de la Ramallah este că o combinaţie de reforme interne, asistenţă din partea comunităţii internaţionale şi cooperarea cu Israelul ar trebui să ofere economiei palestiniene şansa de a se dezvolta. Analiştii nu sunt însă siguri asupra momentului în care aceşti factori ar putea acţiona conjugat, pentru a influenţa direct standardul de viaţă din zonă.
Colonizarea israeliană a început după războiul din 1967
“Războiul de şase zile”, care a avut loc între 5 şi 11 iunie 1967, a complicat enorm atât conflictul israeliano-arab, cât şi pe cel israeliano-palestinian. Purtat de Israel împotriva Egiptului, Siriei şi Iordaniei, războiul s-a soldat cu ocuparea de către Israel a Peninsulei Sinai, malului vestic al Iordanului, Ierusalimului de Est şi a unui teritoriu sirian din zona înălţimilor Golan. Israelul a început să înfiinţeze colonii în Cisiordania şi în Fâşia Gaza după “Războiul de şase zile”. La numai câteva luni după victorie, a fost creată prima colonie la Goush Etzion, în sudul Ierusalimului. Politica de colonizare a luat amploare după alegerile din mai 1977, câştigate de Blocul Likud, o alianţă a partidelor de dreapta. Atunci, guvernul de coaliţie condus de Menahem Begin a pus la punct legislaţia israeliană în Fâşia Gaza şi Cisiordania, iar coloniştii au primit numeroase facilităţi. Un alt moment important a fost 30 iulie 1980, când Parlamentul israelian a declarat că Ierusalimul “reunificat” devine capitala statului Israel. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, creată în 1964 ca reprezentant legitim al poporului palestinian, a început să militeze pentru crearea unui stat arab palestinian pe teritoriul fostei Palestine, iar în decembrie 1987 a declanşat Intifada – mişcarea de rezistenţă a populaţiei din teritoriile arabe controlate de Israel -, care a durat şase ani.
Acordurile de principiu israeliano-palestiniene cu privire la autonomia palestiniană, negociate la Oslo, au fost semnate pe 13 septembrie 1993 la Washington, în cadrul unei ceremonii desfăşurate pe peluza din faţa Casei Albe, în prezenţa preşedintelui Statelor Unite din acel moment, democratul Bill Clinton, iar imaginea cu istorica strângere de mână dintre preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, şi primul ministru israelian, Yitzak Rabin, au făcut atunci înconjurul lumii şi au rămas în istorie.
Prin aceste acorduri, negociate în secret timp de şase luni în capitala Norvegiei, Israelul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei se recunoşteau reciproc, fapt consemnat în documentul intitulat Declaraţia de principii asupra autonomiei palestiniene tranzitorii de cinci ani, semnat la Washington. Documentul defineşte marile linii ale unei autonomii palestiniene interimare, proiectată pe o perioadă de cinci ani, în teritoriile ocupate de statul Israel, începând cu Fâşia Gaza şi Cisiordania. De altfel, la mai puţin de un an de la momentul istoric petrecut pe peluza Casei Albe, începutul perioadei de autonomie palestiniană a fost marcat prin acordul privind autonomia oraşelor Gaza şi Ierihon, parafat la Cairo, pe 4 mai 1994. În urma acestui acord, în iulie acelaşi an, Yasser Arafat a revenit triumfal în teritoriile palestiniene, după 27 de ani de exil, şi a instalat imediat Autoritatea Palestiniană. După intrarea în vigoare a Declaraţiei de principii, Israelul trebuia să înceapă să transfere palestinienilor prerogativele puterii în domeniile educaţiei, culturii, sănătăţii, problemelor sociale, impozitării directe şi turismului. Textul documentului prevedea şi alegerea directă de către palestinienii din teritorii, sub supraveghere internaţională, a unui consiliu al autonomiei. Această alegere urma să aibă loc cel mai târziu în următoarele zece luni, după care urma să fie negociat un acord interimar cu Israelul în care să fie specificate prerogativele Consiliului autonomiei, în primul rând punerea la dispoziţia acestuia a unei forţe de poliţie. Respectivul consiliu ar fi trebuit să aibă competenţe în domeniul jurisdicţiei în Cisiordania şi Fâşia Gaza, cu excepţia unor probleme – mai ales în ceea ce priveşte Ierusalimul de Est şi coloniile evreieşti din teritorii – care ar fi urmat să fie discutate în cadrul negocierilor asupra statutului permanent al respectivelor teritorii autonome palestiniene, negocieri preconizate să înceapă cel mai târziu la începutul celui de-al treilea an al perioadei interimare. În afara acestor prevederi, trebuia avută în vedere o amplă cooperare israeliano-palestiniană, în special în următoarele domenii: apă, electricitate, finanţe, transporturi, comerţ, industrie, cercetare, probleme sociale, protecţia mediului, mass-media şi comunicare.
Pe 28 septembrie 1995, tot la Washington, a fost semnat un nou acord interimar israeliano-palestinian, numit Oslo II, care prevedea extinderea autonomiei palestiniene. Dar toate aceste construcţii s-au prăbuşit brusc: pe 4 noiembrie acelaşi an, premierul israelian, Yitzhak Rabin – protagonist, alături de Yasser Arafat, al ceea ce s-a numit “pacea celor bravi” – a fost asasinat de un extremist evreu care l-a acuzat de vinderea “Eretz Israel”, statul Israel în frontierele sale biblice, care includeau Cisiordania şi Fâşia Gaza.
Începute cu mare întârziere din cauza tragicului eveniment, negocierile cu privire la statutul final al teritoriilor palestiniene, care urmau să abordeze probleme cruciale, precum frontierele, viitorul coloniilor evreieşti, statutul oraşului Ierusalim şi situaţia refugiaţilor palestinieni, au intrat în impas după anul 2000, în urma mai multor reuniuni eşuate. În aceste circumstanţe, Yasser Arafat a redevenit “oaia neagră” pentru israelieni, care l-au considerat răspunzător de lansarea celei de-a doua Intifade, fiind, practic, scos din jocul politic atât de către guvernul premierului Ariel Sharon, cât şi de Administraţia preşedintelui George W. Bush.
În urma alegerilor parlamentare din martie 2001, Ariel Sharon devine prim-ministru, iar procesul de colonizare cunoaşte o nouă dezvoltare. În luna mai, un raport al Comisiei Mitchell preconizează încetarea violenţelor, blocarea colonizării şi reluarea negocierilor privind statutul final al teritoriilor ocupate.
Atmosfera în regiune se precipită în vara lui 2002, când autorităţile de la Ierusalim demarează construcţia unui gard de securitate, de-a lungul liniei de demarcaţie între Israel şi Cisiordania, afirmând că scopul barierei este blocarea accesului teroriştilor sinucigaşi pe teritoriul israelian. A urmat 2003, un an în care au avut loc mai multe evenimente decisive. Israelul a adoptat Foaia de parcurs, plan care prevede suspendarea colonizării şi crearea unui stat palestinian până în 2005, însă autorităţile de la Ierusalim şi-au exprimat mai multe rezerve în legătură cu viabilitatea acestui proiect internaţional. La numai câteva luni, Statele Unite reduc cu 289,5 milioane de dolari garanţiile bancare pentru Israel, din cauza unor dezacorduri privind politica de colonizare. Pe 1 decembrie, la Geneva, este demarată o iniţiativă neoficială, care prevede evacuarea mai multor colonii, cu excepţia blocului Gush Etzion şi a implantărilor din apropierea Ierusalimului de Est şi a celor limitrofe teritoriului israelian. La sfârşitul anului, Ariel Sharon prezintă un “plan de separare” unilateral, iar la începutul lui 2004, el îşi anunţă intenţia clară de a desfiinţa coloniile din Fâşia Gaza şi, pe termen lung, eliminarea prezenţei evreieşti în acest teritoriu. La un an de la această declaraţie, guvernul israelian a aprobat retragerea din Fâşia Gaza şi evacuarea coloniilor, precum şi un traseu modificat al barierei de securitate, declarată ilegală de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. În fine, pe 7 august 2005, cabinetul israelian a aprobat evacuarea unui prim grup de colonii din Fâşia Gaza, începând cu 17 august, dată care acum a intrat în istorie.
Publicat în : Politica externa de la numărul 29
