România este o ţară în care pare că totul e cu capul în jos, deşi câteodată, spun orientalii, asta e o poziţie bună pentru meditaţie şi reflecţie, şi s-ar putea să aibă dreptate.
Oricum însă lucrurile stau ciudat: preşedintele se duce a suta oară la pod la Mărăcineni, iar premierul se întâlneşte la nivel înalt cu Berlusconi şi Jacques Chirac, aducând veşti de integrare. Aşa că putem spune: noroc cu Tăriceanu – căci spre finalul anului 2005 e evident că o întâlnire în Europa e de mii de ori mai importantă decât un turneu în Coreea de Sud, pentru a obţine titlul de cetăţean de onoare al oraşului Seul. Rolurile între cei doi (foşti) aliaţi tinde să se schimbe, căci, în timp ce Tăriceanu se retrage în spatele unui noian de probleme politice, economice şi sociale, Băsescu este tot mai prezent în media, în spaţiile publice şi cele private precum Golden Blitz sau Debarcader Cişmigiu.
Totuşi Băsescu şi-a dat seama că poate câştiga şi el – încă o dată – pe spatele lui Tăriceanu declarând că actualul guvern este cel mai capabil din ultimii cinsprezece ani, ceea ce în bună măsură e adevărat. Numai că nu a trecut prea mult timp de când Băsescu vroia capul premierului şi îi punea beţe în roate, şi îl acuza de conlucrare cu diverse grupuri de interese, de faptul că sprijină mafia vămilor sau că e în cârdăşie cu Dinu Patriciu. Acum însă, la moment de bilanţ, când evidenţa se impune, Băsescu se scoate uşurel ca fiind unul din artizanii reformei, ca musca la arat.
Marea realizare a lui Tăriceanu şi a guvernului pe care îl conduce este că a reuşit în doar câteva luni de la preluarea mandatului reducerea dosarelor sensibile care ar fi putut declanşa clauzele de salvgardare din partea UE de la unsprezece la numai două. Iar cea mai importantă realizare este de a fi reuşit să închidă un dosar extrem de greu precum cel privind concurenţa, probabil cel mai european dosar dintre toate. Şi asta în condiţiile în care ţara s-a confruntat cu inundaţii catastrofale, cu crize politice şi tensiuni sociale. De aceea trebuie apreciată extraordinara stăpânire de sine, eleganţa şi diplomaţia primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, calităţi care sper să-l ajute să facă faţă perioadei care va urma, probabil una din cele mai grele de după revoluţie.
Faptul că raportul de ţară de anul acesta este unul cu puternice accente pozitive pentru ţara noastră este, incontestabil, aşa cum spuneam, un merit al guvernului, căci celelalte instituţii ale statului mai mult s-au scăldat în ape tulburi. Chiar şi deblocarea lucrărilor din Parlament – paralizat aproape o lună din cauza Regulamentului celor două Camere – se datorează presiunilor făcute de executiv pentru a putea trece legile privind integrarea europeană. Toate acestea dau seamă de faptul că guvernul Tăriceanu este legat de procesul de integrare în mod absolut, asumându-l ca pe principalul atu în viitoarele lupte politice. Întrebarea pe care ne-o punem este dacă nu cumva aici se află şi principalul dezavantaj al guvernului, şi în special al primului ministru.
Obsedat de proiectul de aderare şi de legile şi principiile ce stau la baza acestui proiect, guvernul tinde să abstractizeze realitatea politică – şi în special pe cea socială – în funcţie de teoriile europene privind modernizarea românească. Prima problemă cu care deja a început să se confrunte guvernul este cea a fondurilor care vor fi cuprinse în viitorul buget. Desigur că aceasta este problema cu care s-au confruntat toate guvernele democratice ale României, dar, cu un an înainte de aderarea la UE, aceasta este deja o problemă extrem de sensibilă.
Bugetul a determinat deja o demisie din guvern – asupra căreia vom reveni – şi a generat tensiuni în interiorul coaliţiei, dând seamă de faptul că ruptura dintre spaţiul privat şi cel public s-a adâncit masiv. Pentru cei mai mulţi cetăţeni pare absurd că guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, vorbea de o inundaţie de valută pe piaţa românească şi că foştii guvernanţi promiteau zeci de miliarde de euro veniţi din Europa pentru integrare, iar bugetul propus de guvernul Tăriceanu pare cel puţin sărăcăcios, dacă nu cumva un buget de austeritate dură. Guvernul, şi în special ministrul de Finanţe, a fost deseori sibilinic în declaraţiile sale privind modul cum s-a constituit proiectul de buget şi, în plus, l-a propus fără să asume şi un cod fiscal capabil să explice modalităţile de a pune în practică exerciţiul bugetar pe anul viitor. Ceea ce dă impresia – sper să nu devină şi certitudine – că banii se vor obţine tot prin dări uriaşe luate de pe spatele contribuabililor, în timp ce marii rechini financiari vor pluti în continuare liniştiţi.
Or, aşa cum se întâmplă întotdeauna, în final cel care va trage ponoasele va fi primul ministru, care, fără să explice clar cetăţenilor despre ce este vorba, presează Parlamentul să-i voteze primul său buget. Nu numai parlamentarii au reacţionat la proiectul de buget, ci, aşa cum spuneam mai sus, chiar şi unii din miniştrii săi. Demisia ministrului Mircea Miclea a dat un semnal foarte prost în societate, căci imaginea a fost că primul ministru şi ministrul de Finanţe dictează cum şi unde se duc fondurile bugetare şi nu cooperează nici măcar cu colegii de cabinet. Mircea Miclea a devoalat oarecum faptul că reformele structurale se fac în continuare hei-rupist fără să se fi impus nici până acum un principiu coerent de guvernare – în afară, bineînţeles, de strategiile privind aderarea la Uniunea Europeană. Numai că ceea ce pare întotdeauna să se uite este faptul că românii aşteaptă de la UE mai multă bunăstare şi stabilitate şi nu noi restricţii şi impuneri.
Cred că tocmai asupra acestui punct a vrut să atragă Miclea atenţia guvernului prin demisia sa – că în Uniunea Europeană se cer mai degrabă oameni bine pregătiţi intelectual şi profesional pentru viitorul stat european. Or, la fel ca guvernele anterioare, accentul bugetar se pune pe administraţie şi pe interne, adică pe acel sector al statului liberal – al statului care nu e construit pentru cetăţeni, ci pentru el însuşi. O asemenea perspectivă este extrem de ciudată atunci când e pusă în practică de un guvern condus de un prim-ministru liberal.
Un alt ministru liberal care pare să-şi fi uitat complet sorgintea ideologică este Eugen Nicolăescu. Pachetul de legi privind sistemul de sănătate şi asigurări pare a fi de pe altă lume – şi trebuie spus că intră în contradicţie şi cu modelul european. Ideea că spitalele vor fi conduse de manageri impuşi de la centru în cooperare cu Camera de Comerţ şi Industrie din fiecare judeţ frizează absurdul, iar medicii deja au reacţionat dur. Principiul managerial din sănătate, copiat după modelul american, nu va rezolva în nici un fel criza din sănătate, căci fondurile vor rămâne, în continuare, la stat. Iar fără o reformare fundamentală – bazată pe independenţa totală – a Casei de Asigurări de Sănătate, pachetul de legi nu face altceva decât să genereze tensiuni sociale de amploare şi în final să provoace o nouă criză.
Atât crizele care se prefigurează în sănătate, cât şi în educaţie demonstrează clar că, preocupaţi fiind de capitolele de integrare, guvernanţii au abandonat aproape complet proiectele sociale şi deci societatea în ansamblu. Or, aşa cum spunea însuşi Tăriceanu, reluat de Băsescu, integrarea se face pentru români, nu pentru guvernanţi. Până acum în numele dezideratului numit aderare românii au tot înghiţit scumpiri, reforme fără rost – sănătatea şi educaţia s-au reformat de atâtea ori că nimeni nu mai înţelege nimic – şi milioane de locuri de muncă restructurate. Or, pentru ca procesul să capete aderenţi, e necesar ca oamenilor să li se împlinească măcar câteva speranţe: de a trăi puţin mai bine, de a avea siguranţă şi perspective de viitor.
Căci în ceea ce priveşte marile neîmpliniri pe care le-a semnalat Raportul de ţară, cea legată de combaterea corupţiei şi cele legate de agricultură sunt cele mai pregnante. În paranteză, cred că asigurarea frontierelor e o problemă rapid rezolvabilă, deci ea nu va crea probleme pentru aprilie anul viitor. Iar acestea au fost şi sunt marile probleme ale societăţii româneşti de decenii şi în ele se află o parte din rezolvarea marilor crize sociale din România.
Dacă programele din agricultură nu se vor implementa rapid, oricând ne vom integra -în 2007 sau în 2008 -, vom fi în continuare printre ultimele ţări din UE, o lume a treia în interiorul primei lumi. Iar problemele din agricultură nu se pot rezolva în realitate decât prin educaţie ca principiu motrice al modernizării. Faptul că în continuare agricultura românească este una de subzistenţă nu se datorează neapărat lipsei de tractoare, ci faptului că mulţi agricultori nu ştiu să le conducă şi nici să muncească altfel decât tradiţional.
Şi dacă agricultura nu este – măre, Doamne! – dosar susceptibil să impună salvgardarea, corupţia este cea care probabil ne va limita avântul integrator. Căci pare destul de improbabil că magistraţii, doar la îndemnul preşedintelui şi al premierului, vor face ce n-au făcut un deceniu şi jumătate. Faptul că nici după “marea reformă” din justiţie nici un rechin financiar nu a păţit nimic este simptomatic şi demonstrează faptul că afacerile şi justiţia joacă într-o altă piesă decât cea guvernamentală. Este foarte probabil ca în următoarele luni să fie prins unul sau doi “corupţi” care să fie daţi de exemplu – probabil predaţi din raţiuni practice chiar de confraţii lor -, dar problema de fond nu se va rezolva. M-aş mira profund ca domnul Cocoş, căruia presa tocmai i-a înscenat un flagrant, să intre în vizorul justiţiei şi să păţească ceva. Căci, deşi soţia sa, doamna Udrea, şi-a dat demisia de la Cotroceni, probabil ceva influenţă tot mai are asupra preşedintelui. Mai degrabă va cădea vreun pesedist, chiar cu acceptul partidului – care va arăta astfel că Revoluţia Binelui a învins în partid – şi cu mare tam-tam la DNA. Oricâte reforme se vor face fără să se implice principiile fundamentale ale moralei, fără ca înşişi magistraţii să fie judecaţi şi în ultimă instanţă să le fie frică de justiţie, vom intra în UE cu tot cu corupţi.
Încă o dată îmi afirm simpatia pentru domnul Tăriceanu, dar cred că semnalele de alarmă pe care societatea le trage nu ar trebui eludate nici o clipă şi nici amânate în numele integrării. Căci ştie şi primul ministru că în spatele marii victorii de imagine pe care a repurtat-o după Raportul de ţară de la Strasbourg se află România profundă, în care noroiul iernii care se apropie poate îneca oricând orice realizare nefundamentată. (A. T.)
