Contrar speranţelor multor membri ai administraţiei Bush, salvarea Irakului încă depinde de cele două forţe pe care puţini pariaseră: şiiţii religioşi, care-l recunosc pe ayatollahul Sistani drept călăuză morală, şi nu seculariştii cărora le fusese atribuit acest rol de către oficialii americani; şi armata SUA, care rămâne singura forţă antiinsurgentă eficace, capabilă să reducă disputele interconfesionale şi să pună capăt violenţelor sunniţilor. Împreună, cele două pot prinde la mijloc militanţii; dacă oricare dintre ele dispare, Irakul va deveni probabil un iad.
Contrar afirmaţiilor recente ale fostului premier numit de SUA, Ayad Allawi, Irakul nu este încă în plin război civil, dacă este să folosim termenul în sensul unui conflict catastrofal şi ireversibil. Putem lua ca termen de comparaţie Algeria de la începutul anilor 1990, divizată de un secularism brutal, arid şi eşuat, pe de o parte, şi un radicalism islamic sălbatic pe de altă parte, în care cartiere şi sate întregi au fost măcelărite. Nu este greu de observat că situaţia din Irak – singura ţară din Orientul Mijlociu al cărei trecut violent se poate compara cu cel al Algeriei – ar fi putut degenera încă şi mai mult. După bombardarea Samarei, armata americană şi cea irakiană, care şi-au păstrat forţele unite, au închis practic ţara pentru a se asigura că sentimentele puternice astfel stârnite nu conduc la o baie de sânge. În Algeria, în timpul celor mai violenţi ani ai războiului civil, armata, folosind o tactică de o cruzime inimaginabilă, nu a reuşit să asigure o linişte comparabilă cu cea din Irak. Cu toate acestea, atacul asupra altarului din Samara şi contraatacurile şiite împotriva moscheilor sunnite, a organizaţiilor sociale şi politice şi ale clericilor sunniţi au încrâncenat situaţia politică şi religioasă.
Bagdadul – o zonă a asasinatelor
Deşi administraţia Bush nu vrea să o recunoască, viaţa de zi cu zi din Bagdad s-a înrăutăţit. Pentru cei activ implicaţi în viaţa politică, situaţia este mai periculoasă ca oricând. Nu contează dacă firmele mici, importurile sau construcţia de şcoli şi spitale progresează, atâta timp cât clasa politică şi intelectualitatea din Irak (să nu mai vorbim de străinii care încearcă să-i ajute) nu pot merge acasă fără gărzi.
Dacă Bagdadul rămâne o zonă a asasinatelor, în care liderii irakieni nu se pot întâlni în siguranţă decât sub protecţie americană, atunci previziunile privind identitatea naţională irakiană, care a avut întotdeauna Bagdadul ca element central, este eronată. Va fi probabil imposibil să se ajungă la compromisuri politice de durată dacă luptele tot mai sângeroase dintre facţiunile religioase din Bagdad şi din împrejurimi se intensifică. În mai puţin de un an, Irakul ar putea deveni o a doua Algerie.
Influenţa Teheranului
Deşi tot mai reduse, există însă şanse suficiente ca irakienii să-şi facă datoria pentru a pune capăt declinului. De partea şiită – şi şiiţii sunt cei de care depinde soarta experimentului democratic din Irak -, nici un partid, nici măcar agitatorul Muqtada al Sadr, nu a propus un ideal politic nedemocratic. Deşi există cu siguranţă şiiţi irakieni care admiră teocraţia de tip iranian, ei nu au suficientă putere în propria ţară, din moment ce nici un cleric irakian important nu s-a ridicat împotriva ayatollahului Sistani şi a celorlalţi membri de vârf ai ulema, care au respins ideea conducerii de către clerici în favoarea democraţiei. Deşi Washingtonul şi Ambasada SUA din Bagdad sunt pline de cei care se tem că mâna lungă a Teheranului va prelua controlul în Irak – iar elita clericală a Iranului şi pretorienii săi fervenţi, ca preşedintele Mahmoud Ahmadinejad, le vor cu siguranţă răul -, Teheranul are relativ puţini susţinători politici activi în rândul arabilor din Mesopotamia. Expatriaţi de renume din rândul şiiţilor irakieni, care au devenit actori politici în Bagdad, îşi datorează într-adevăr viaţa Iranului – Teheranul a salvat mii de persoane de la o moarte sigură sub regimul Saddam -, iar mult mai mulţi beneficiază acum cu siguranţă de generozitatea clandestină a Iranului. Regiunile din sudul Irakului par a fi tot mai mult sub influenţa Teheranului. Iranul va încerca să împiedice naşterea unei democraţii funcţionale, susţinute de clerici irakieni notabili care nu recunosc legitimitatea teocraţiei.
Şi, cu toate acestea, nici un şiit irakian nu poate spera la un viitor politic – sau chiar la un viitor pur şi simplu – asigurat de strigătul de luptă “Şiiţi, uniţi-vă! Alăturaţi-vă persanilor!” Saddam Hussein nu a fost singurul lucru care i-a făcut pe şiiţii irakieni să ucidă şiiţi iranieni în timpul războiului dintre Iran şi Irak în 1980-1988. Naţionalismul irakian şi un arabism organic, non-ideologic, sunt larg răspândite în rândul lor şi pot fi sursa unei rezistenţe încăpăţânate împotriva oricărei încercări iraniene de a-şi îndruma “aliaţii” şiiţi din Irak. De unde şi, în parte, criticile luiMuqtada al Sadr la adresa recentelor eforturi ale Sciri de a facilita convorbirile americano-iraniene pe tema Irakului. Sadr şi oamenii săi, care-şi exprimă adesea dispreţul faţă de originea iraniană a ayatollahului Sistani, se pot dovedi naţionalişti arabi feroce şi militanţi islamici neobosiţi. Faptul că administraţia Bush priveşte cu bucurie perspectiva convorbirilor iraniano-americane din Bagdad cu sprijinul Sciri arată o schimbare în abordarea soluţionării problemei, abordare care poate avea două tăişuri.
Americanii sunt indispensabili
Cu siguranţă ne putem aştepta la aranjamente pe termen scurt între şiiţii irakieni şi Iran – sărăcia apăsătoare a multor regiuni şiite din Irak favorizează influenţa iranienilor bogaţi în aceste zone. Teama de insurgenţa sunnită şi de războiul sfânt este cea care conferă adevărata putere a Iranului în societatea irakiană. Dacă se reduce insurgenţa, dacă armata irakiană devine mai puternică sau dacă militanţii şiiţi irakieni devin mai îndrăzneţi (şi este evident că aceştia devin tot mai eficienţi în atacurile împotriva sunniţilor chiar în zonele sunnite mai solide şi mai bine înarmate), influenţa Iranului va dispărea. Deşi poziţia sa este evident slăbită de atacurile permanente şi sângeroase ale sunniţilor împotriva şiiţilor, care fac ca apelurile la toleranţă ale clericilor şiiţi să pară a veni de pe altă lume, ayatollahul Sistani are încă suficientă influenţă pentru a garanta continuarea negocierilor dintre şiiţi, sunniţi şi kurzi. Abd al-Aziz al-Hakim, liderul principalului partid politic şiit, Sciri, este conştient că, dacă ayatollahul Sistani şi-ar exprima public dezaprobarea faţă de acţiunile sale, puterea sa politică s-ar reduce considerabil, poate chiar punând în pericol însăşi existenţa Sciri.
Washingtonul nu are în prezent un “partener” şiit în Irak. După toate probabilităţile, nici nu va găsi unul. Pătată de acuzaţiile de corupţie la adresa guvernului său interimar, cariera politică a lui Ayad Allawi este posibil să se fi încheiat. Iar înclinaţia sa antireligioasă, seculară, “pro-sunnită” i-a pecetluit demult soarta în ceea ce-i priveşte pe cei mai mulţi şiiţi. Deşi văzut încă drept cel mai inteligent politician, vicepremierul Ahmad Chalabi a fost anihilat în alegerile parlamentare. Actualul prim-ministru, Ibrahim Jaafari, lider al Partidului Dawa, este prea nepriceput din punct de vedere politic, iar alianţa partidului său cu Sadr are toate şansele să se întărească. Ceea ce-l lasă în cărţi doar pe Adil Abd al-Mahdi din partidul Sciri, probabil singura figură importantă din Sciri cu care americanii s-ar simţi în largul lor din punct de vedere cultural. Deşi sincer religios, Mahdi este puternic occidentalizat şi laicizat, eliberat de retorica evazivă a clericilor şiiţi, dar nu reprezintă întregul Sciri.
Diversele partide şiite, adesea ostile unul altuia, vor continua probabil să încerce, chiar intermitent, să ajungă la o înţelegere politică cu sunniţii şi kurzii, aceştia din urmă conştienţi că şiiţii nu vor continua prea multă vreme să privească pasiv cum femeile şi copiii le sunt măcelăriţi, iar locurile sfinte pângărite. Teama sunniţilor şi a kurzilor de puterea şiiţilor – şi o alianţă fragilă, dar în creştere între arabii sunniţi şi kurzi era inevitabilă – era de mult de aşteptat şi este sănătoasă pentru toate părţile implicate. Arabii sunniţi vor conştientiza faptul că nu pot transforma insurgenţa în putere. Dacă vor continua să încerce, tot ce vor reuşi este să transforme “oile” şiite (percepţia tradiţională a sunniţilor arabi asupra şiiţilor arabi) în “lei” dezlănţuiţi, de neoprit chiar şi de cei mai respectaţi şi mai paşnici clerici.
Iar ceea ce are încă şi mai multe şanse de a pune capăt violenţelor este armata americană,nu dialogul politic dintre şiiţii arabi, sunniţi şi kurzi. Dialogul este important. Asociaţia Clericilor Sunniţi, atât de critică, de visceral antiamericană şi profund antişiită, se îndreaptă încet spre o reconciliere cu un Irak condus deşiiţi. Dar doar armata americană are capacitatea de a asigura protecţia teritoriului împotriva insurgenţilor şi a luptătorilor războiului sfânt.
