La sfârşitul lui decembrie 2009 a intrat în vigoare documentul poate cel mai important al Uniunii Europene care îi ţinea de trei ani în suspans pe euroentuziaşti. Respingerea Tratatului de la Lisabona în primul referendum din Irlanda, amânările din Cehia și Polonia păreau să îi rezerve o soartă similară cu cea a Constituției Europene. Și totuși nu. De anul acesta proiectul european are un instrument oficial pe baza căruia să continue să de dezvolte în viitor.
Ziua de 13 decembrie 2007 a fost într-adevăr, o zi istorică. Reprezentanţii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene s-au reunit în capitala Portugaliei pentru a semna Tratatul de la Lisabona, o gura de oxigen după eșecul răsunător al Constituției Europene. După aderarea noilor membrii în două valuri, noul tratat era vital și președinția portgheză s-a achitat de realizarea acestuia. Dar greul abia acum avea să înceapă
Un început încurajator
Semnarea în decorul fastuos al mănăstirii Jeronimo din Lisabona nu a scutit documentul de probleme și blocaje ulterioare, impasul irlandez părând la un moment dat ca va pune capat visului european de modernizare și reformare. Miza era tocmai aceasta: pentru a-şi valorifica întregul potenţial, Uniunea Europeană trebuia să își modifice cadrul instituțional, luarea deciziilor, să dea o voce mai pregnantă cetățenilor. Noul cadru juridic a fost special conceput în acest scop.
După ce a fost semnat de cei 27 lideri europeni, documentul trebuia să fie ratificat de toate statele membre urmând să intre în vigoare la 1 ianuarie 2007. În afară de Irlanda, care a optat pentru referendul, toate celelate state membre urmau să supună tratatul aprobarii parlamentelor naționale. Prima țară care îl va ratifica la numai cîteva zile de la semnare este Ungaria, urmată în aceeași lună de Slovenia și Malta.
Pe 5 februarie 2009 România a trecut documentul prin Parlament aceasta fiind aprobat cu 387 de voturi pentru. Deputatul independent Lavinia Sandru a votat împotrivă argumentându-și poziția prin faptul că “ România nu a avut nici o contribuție la acest document. În momentul de față arătăm că la nivelul UE noi nu contăm. Am acceptat tot ceea ce ne-au propus europenii”.
Impasul irlandez
În lunile următoare tratatul a primit undă verde din partea Poloniei, Slovaciei, Portugaliei, Austriei, Danemarcei, Letoniei, Lituaniei, Germaniei, Luxemburgului, Finlandei, Greciei, Estoniei și din partea parlamentului irlandez. Urma însă ca cetăţenii irlandezi să se pronunţe prin vot în favoarea sau împotriva noului tratat, în cadrul unui referendum organizat la data de 12 iunie 2008. Deși a fost precedat de o capanie de comunicare și de un lobby politic intens referendumul a respins tratatul, peste 53% din votanti au spus NU, în timp ce 46,6% au votat DA.
Deși reacțiile de la nivelul instituților europene au fost de încurajare, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso spunând că tratatul nu este mort și a cerând statelor membre să continue ratificarea, nimeni nu putea nega că Europa intrase într-o nouă criză instituțională. Au existat voci care au condamnat votul irlandez iar altele care l-au susținut dar atât Barroso cât și președintele Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering au păstrat o poziție echilibrată afirmând că UE a mai traversat crize și perioade dificile, rezultatul referendumului nu ar trebui considerat ca un vot împotriva uniunii și descurajând apelurile care cereau izolarea Irlandei.
Comisarul irlandez, Charlie McCreevy, a subliniat că votul trebuie interpretat ca fiind împotriva „multor alte chestiuni”, dintre care a menționat creșterea prețurilor la alimente și petrol, regresul economic și amenintarea șomajului fiind completat de ministrul de externe Micheál Martin care a acuzat o „lipsă de comunicare între Europa și oamenii săi”.
Dar teama cea mai mare a susținătorilor construcției europene era descurajarea statelor care urmau să ratifice tratatul și accentuarea tendințelor de renaționalizare a politiciilor națiolale ale statelor membre. Președinției franceze a UE și lui Nicolas Sarkozy i-au revenit misiunea de a salva tratatul de la Lisabona. Acesta a fost și unul dintre prioritățile noii președinții pe semestrul al doilea al anului 2008. Ceea ce au urmărit oficialii europeni în lunile care au urmat a fost căderea la un acord cu irlandezii pentru organizarea unui al doilea referendum și armonizarea prevederilor tratatului cu unele particularități ale statului irlandez. Este vorba în principal despre respectarea statutului tradițional de neutralitate al Irlandei, a legilor care interzic avortul, practic oferirea de garanții juridice cu privire a suveranitatea națională. Rezultatul? Iranda spune DA ”Tratatului de la Lisabona” in 2 octombrie 2009.
Între timp și restul statelor l-au aprobat și ratificat în parlamentele naționale, unele ca Germania și Polonia cu o amânare pentru examinarea acestuia de către Curțile Constituționale dar și a euroscepticismului președintelui ultra-conservator polonez Lech Kaczynski. Situația a fost dificilă și la Praga, președintele Vaclav Klaus fiind un eurosceptic convins dar blocajul a fost depășit, pe 4 noiembrie cehii fiind ultimii care ratifica tratatul.
”O victorie pentru Uniunea Europeanǎ și pentru cetǎţenii ei”
Drumul a fost lung, însă astăzi Tratatul de la Lisabona a intrat în sfârşit în vigoare şi odată cu el, o serie de schimbări majore la nivel instituţional, menite să raţionalizeze procesul decizional şi să confere reprezentare mai vizibilă pe plan extern. Documentul este rezultatul unui efort de reformă care a fost necesar odată cu extinderile din 2004 și 2007.
„Tratatul de la Lisabona îi pune pe cetăţeni în centrul proiectului european”, a declarat președintele Comisiei Europene, Barroso susținut de Pöttering care îl consideră „un succes pentru Parlamentul European, o victorie pentru Uniunea Europeanǎ și pentru cetǎţenii ei”
Pe lângă multe alte schimbări, Tratatul redistribuie numărul voturilor de care beneficiază statele membre şi elimină dreptul de veto naţional în unele domenii.
Prerogativele Comisiei sunt extinse și pentru a asigura eficiența acesteia numărul comisarilor va fi redus după 2014. Aceasta se va compune dintr-un număr de comisari care vor reprezenta două treimi din numărul de state membre. Pentru a garanta egalitatea, este introdus un sistem de rotație care sa asigure că fiecare stat membru este reprezentat în două colegii din trei.
Două noi posturi au fost create la nivel înalt. Primul pas a fost făcut chiar înainte de ceremonia de celebrare a adoptarii Tratatului. Liderii UE s-au reunit pentru a atribui cele două noi funcţii create: premierul belgian, Herman Van Rompuy, a fost desemnat primul preşedinte al UE, iar comisarul Catherine Ashton a preluat postul de şef al diplomaţiei UE care va prezida Consiliul pentru afaceri externe, iar, pe de alta parte, va fi unul dintre vicepresedintii Comisiei. Printre modificări se numără şi restructurarea sistemului de rotaţie a președinției UE la şase luni, astfel încât să se asigure o cooperare strânsă cu preşedintele şi cu şeful diplomaţiei.
Votul cu majoritate calificată – majoritate dublă a 55% din state, reprezentând 65% din populația Uniunii – devine regulă în Consiliu nu va intra în vigoare până în 2014. Acesta va face obiectul unei perioade de tranziție de 3 ani, până în 2017.
Implicarea Parlamentului European în procesul legislativ creşte în mod semnificativ. Parlamentul European va alege președintele Comisiei Europene în funcţie de rezultatele alegerilor europene. În alegerea președintelui Comisiei și a cabinetului, PE va lua în considerare rezultatele alegerilor europene și majoritatea câștigǎtoare. In acest fel, cetǎţenii cu drept de vot vor putea influenţa orientarea politicǎ a Comisiei Europene. Parlamentul European va avea cuvântul decisiv în ceea ce privește legislaţia Uniunii. In cea mai mare parte a legislaţiei, PE va avea aceeași putere cu cea a Consiliului de Miniștri ai statelor membre, extinderea ”co-deciziei” acoperind 95% din legislația comunitară în domenii precum piaţa internǎ, controlul la graniţe sau lupta împotriva imigrării ilegale. Parlamentul are ultimul cuvânt asupra bugetului UE. Numărul deputaților europeni crește la 751.
Parlamentele naționale vor avea și ele mai multă putere având la dispoziție 8 săptămâni pentru a semnala dacă instanțele comunitare își depășesc autoritatea într-o propunere de lege comunitară.
Cetăţenii au de acum posibilitatea de a influenţa direct politica UE, prin intermediul unui nou proces de înaintare a petiţiilor. Dacǎ vor strânge un milion de semnǎturi din cadrul unui numǎr semnificativ de state membre, cetǎțenii vor avea dreptul sǎ cearǎ Comisiei un plan de lege, aceasta din urmǎ fiind obligatǎ sǎ ia mǎsuri de acţiune. Odatǎ cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dezbaterea și aprobarea unor legislaţii europene vor fi în mod obligatoriu deschise și publicului.
Carta Drepturilor Fundamentale, deși nu este parte componentǎ a Tratatului de la Lisabona, va deveni obligatorie din punct de vedere legal. Aceasta stabileşte, într-un text unitar, o serie de drepturi civile, politice, economice, sociale pe care le au cetăţenii europeni şi toate persoanele cu rezidenţă pe teritoriul Uniunii Europene – drepturi definite ca fiind valori comune ale națiunilor.
În domeniul apărării, statele membre care au capacitatea și dorința pot dezvolta o cooperare care poate conduce la un sistem comun de apărare. Se introduce și o clauză de solidaritate: dacă un stat membru este victima unei agresiuni militare pe teritoriul său, celelalte state membre îl ajută și îi oferă asistență prin toate mijlocele care le stau la dispoziție.
Se acordă personalitate juridică Uniunii Europene iar structura pe piloni dispare, astfel încât politicile comune din domeniul libertății, securității și justiției intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar.
Pentru prima dată un stat membru se poate retrage din Uniune dar și în acest caz este nevoie de acordul Parlamentului European..
Ce va urma
Spania, care a preluat preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene la începutul anului 2010 a promis că principala sa prioritate va fi Tratatul de la Lisabona.
În următorul semestru, ea va trebui să consolideze rolul UE pe scena mondială şi să realizeze, în colaborare cu noul preşedinte al UE, Herman Van Rompuy, o unitate care să îi permită să se exprime pe singură voce. Pentru aceasta va fii creat ministerului de externe al UE şi corpurile diplomatice conduse de Înaltul Reprezentant, Catherine Ashton.
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului, preşedinţia UE va colabora strâns cu următoarele două ţări care o vor prelua, în cazul Spaniei fiind vorba de Belgia şi Ungaria. Rezultatul concret al acestui „trio” este un program comun pe o durată de 18 luni.
Roxana MAZILU
