Pe Boris Elţân nu pare să-l fi preocupat prea mult problema democraţiei. Pentru el, mai importantă s-a dovedit a fi stoparea accesului la putere al comuniştilor, care, la rândul lor, în decurs de 10 ani, nu au putut renunţa la ideea revanşei. De aici duritatea, repeziciunea şi caracterul incomplet al reformelor, care, în opinia liderului de atunci de la Kremlin, puteau conferi ireversibilitate procesului de reformă, chiar cu sacrificarea calităţii acesteia.
În primul său mandat, Vladimir Putin şi-a propus ca principal obiectiv restabilirea măreţiei Rusiei. Pentru îndeplinirea lui, era necesară îndepărtarea ţării de pe marginea prăpastiei, în care Elţân şi oligarhii din anturajul său o târâseră. Un al doilea obiectiv a fost consolidarea fragilei stabilităţi şi asigurarea unei oarecare creşteri economice, precum şi restabilirea ţării din punct de vedere al climatului social şi moral. Acestora li s-au adăugat soluţionarea conflictului din Caucazul de Nord şi implicarea Rusiei în procesele de formare a noii ordini mondiale, care, după 11 septembrie 2001, se complicaseră considerabil.
Obsesia redării Rusiei a statutului pierdut de mare putere nu numai că a captat întreaga atenţie a lui Vladimir Putin, dar, credem noi, a şi modelat felul în care preşedintele rus se raportează la ideea de democraţie. El înţelege foarte bine că fără democraţie nu este posibilă dezvoltarea ţării în actualul context internaţional, însă atitudinea sa are un caracter foarte pragmatic: acolo unde ea funcţionează, e folosită, unde nu, se încearcă altceva. Pentru el, democraţia reprezintă un principiu, necesar dezvoltării ţării, însă, în opinia lui,Rusia e mai importantă. Uneori, această concepţie foloseşte, alteori nu. În accepţiunea sa despre democraţie, drepturile minorităţii (aici cu sensul de elită) sunt importante, însă puterea majorităţii e mult mai importantă. De aceea, regimul politic edificat în timpul primului mandat, regim căruia i s-au adus o serie de corective, poate fi descris ca fiind o democraţie plebiscitară, întemeiată pe voinţa majorităţii populaţiei şi călăuzită de o politică făcută în interesul acestei majorităţi. În acest context, alegerile devin un adevărat plebiscit (de aici termenul “democraţie plebiscitară”, pus în circulaţie de Max Weber), electoratul fiind întrebatdacă este sau nu de acord cu politica preşedintelui. Şi se observă că populaţia – în pofida manipulării exercitate prin mass-media sau a îngrădirii libertăţii de exprimare – sprijină politica înfăptuită de Putin. Iar dacă domnul Putin simte că populaţia îl susţine, îşi poate permite să acţioneze foarte dur.
Ultimele iniţiative ale preşedintelui Putin pe calea consolidării autorităţii centrale şi a prezenţei statului în economie scot la iveală pragmatismul preşedintelui rus în raport cu democraţia şi convingerea sa că experimentul alegerilor libere în Rusia nu este foarte productiv.
În primul rând, liderul de la Kremlin a decis schimbarea principiilor de formare a organelor puterii la nivel regional (formal, alegerile au fost menţinute, însă conducătorii regiunilor vor fi, în esenţă, numiţi). În al doilea rând, va fi modificat sistemul asigurării securităţii statului, prin apariţia unui superminister, care să coordoneze această activitate. În al treilea rând, va apărea un nou organism federal, Camera Societăţii (Obşestvennaia Palata), care, în principiu, va monitoriza punerea în practică a acestor măsuri. În fine, în cel mai scurt timp, va fi creată o Comisie pentru Caucazul de Nord, condusă de actualul însărcinat al preşedintelui în Regiunea Federală de Sud, Vladimir Iakovlev, care va avea ca obiect de activitate coordonarea în zonă a activităţilor ministerelor civile şi celor de putere (Armată, Interne, Serviciul Federal de Securitate, Ministerul pentru Situaţii Excepţionale) în vederea ridicării nivelului de trai.
În ce priveşte procedura de constituire a organelor puterii regionale (guvernatorii), preşedintele rus consideră că este necesară folosirea şi la acest nivel a sistemului de numire a premierului (el este propus de preşedinte şi confirmat sau infirmat de Dumă). Conducătorii regiunilor (guvernatorii) trebuie aleşi conform acestui principiu: “Persoanele cu funcţiile cele mai înalte la nivel regional – a spus preşedintele – trebuie alese de organele legislative locale, la propunerea centrului federal” deoarece “sistemul puterii executive trebuie să funcţioneze ca un mecanism unitar şi subordonat. Un astfel de sistem nu a fost creat până acum”. Prin noua sa iniţiativă, preşedintele Putin a recunoscut indirect că eficacitatea acelei structuri verticale a puterii, căreia i-a dedicat primul său mandat, s-a dovedit a nu fi foarte eficace.
În privinţa alegerilor directe (sistemul utilizat până acum), ele sunt, în viziunea preşedintelui Putin, mai degrabă nişte concursuri de popularitate, care nu întotdeauna sunt benefice. Dacă alegerile libere au adus la putere oameni care s-au dovedit incapabili să pună în practică acest program, preşedintele, prin prerogativele sale constituţionale, trebuie să intervină în acest proces pentru ca în economie, Dumă şi structurile regionale să se găsească “oamenii de nădejde” ai preşedintelui. Atâta timp cât cota sa de încredere se menţine la un nivel ridicat, el se consideră îndreptăţit să adopte astfel de măsuri, care, în opinia sa, îl ajută la înfăptuirea programului de guvernare. Folosindu-se de acest capital de încredere, preşedintele Putin cere poporului rus să “meargă pe mâna sa” în alegerea guvernatorilor. Trebuie însă menţionat că acelaşi preşedinte “l-a ales” pe guvernatorul Osetiei de Nord, a cărui prestaţie în timpul crizei ostaticilor de la Beslan a fost lamentabilă.
Astfel de opinii nu sunt o noutate în viaţa politică rusă. Directorul FSB, Nikolai Patruşev, şi unul dintre liderii partidului “Rodina”, Nikolai Leonov (fost general KGB), sunt de părere că dezvoltarea viitoare a Rusiei este posibilă numai sub conducerea “oamenilor în uniformă/oamenilor aparatului de stat” deoarece ei întrunesc o serie de calităţi, cum ar fi “experienţa”, “remarcabile capacităţi intelectuale” şi un “profund devotament faţă de stat”. Ei sunt prezenţi nu numai în Administraţia Prezidenţială, Duma de Stat sau Guvern, ci şi în consiliile de administraţie ale marilor corporaţii, ajutând astfel la îndeplinirea obiectivelor stabilite de domnul Putin.
În economie,fuziunea concernelor “Gazprom” şi “Rosnefti”, în urma căreia a luat naştere cea mai mare corporaţie în domeniul extracţiei de petrol şi gaze naturale din lume, arată dorinţa preşedintelui rus ca statul să controleze o bună parte din ramurile economiei naţionale. Dorinţa sa este de înţeles, dacă ţinem cont de faptul că industria petrolieră rusă este principalul “contribuabil” la bugetul federal.
Nemulţumirile lui Vladimir Putin faţă de situaţia existentă în economie sunt foarte mari. În întâlnirea cu jurnaliştii străini de după atacul de la Beslan, el şi-a făcut cunoscut punctul de vedere, afirmând că economia rusă a fost condusă nu de “manageri profesionişti”, ci de oligarhi, care s-au îmbogăţit pe seama ţării. Mai mult, principalul consilier economic al preşedintelui, Vladimir Litvinenko, a tras un semnal de alarmă în legătură cu faptul că guvernul “pierde controlul asupra activităţii corporaţiilor”, sugerând statului să achiziţioneze acţiuni ale firmelor ruseşti. Până în prezent, atitudinea Rusiei faţă de capitalul străin este binevoitoare, dacă sunt respectate regulile jocului impuse de Kremlin şi programul său economic. Este şi cazul sus-amintitei fuziuni, în urma căreia investitorilor străini li s-a permis să achiziţioneze acţiuni în domeniul industriei petroliere, dar ei nu trebuie să împiedice realizarea obiectivelor impuse acestei ramuri economice de către stat.
Până la un punct se poate spune că iniţiativa în plan politic a lui Vladimir Putin este o reacţie normală a administraţiei federale la ceea ce se întâmplă în regiuni. Însă această tentativă de schimbare a jocului democratic cu o verticală administrativă este periculoasă pentru că ea conferă iluzia asupra controlului situaţiei. Preşedintele pune la punct o verticală birocratică, prin care-i va controla pe birocraţi, însă aceasta nu înseamnă că birocraţii numiţi de el vor controla şi situaţia din zonă. Mai mult, încrederea pe care preşedintele o are în “oamenii în uniformă” va avea ca urmare numirea lor în funcţii şi, în consecinţă, consolidarea deja existentei birocraţii militare.
Dacă propunerile preşedintelui Putin vor fi adoptate – şi nu avem nici o îndoială în acest sens -, nu va mai exista nici o piedică în faţa puterii prezidenţiale. Mai mult decât atât, există pericolul ca oamenii numiţi de domnul Putin să nu poată fi controlaţi de structurile democratice în privinţa felului în care duc la îndeplinire programul prezidenţial. Mai mult decât atât, renunţând la un drept dobândit în 1991 şi pariind pe propunerile domnului Putin, poporul rus nu are garanţia că acest pariu, pe termen lung, se va dovedi unul câştigător. Or, miza pariului – bunăstarea economică şi socială a Rusiei – este imensă.
