Nici o gazetă serioasă n-ar publica imagini cu Iisus a căror unică menire ar fi să ofenseze creştinii. Din simplul motiv că publicaţiile bune sunt guvernate de principiul fundamental al valorii de ştire. Când deja infamatele 12 caricaturi ale profetului Mohammed au fost publicate pentru prima dată în Danemarca, în septembrie 2005, valoarea lor de ştire era zero. O furtună în paharul cu apă danez, atunci, o valoare de ştire imensă, acum.
Ele au fost create ca o provocare – Islamul interzice realizarea de imagini cu profetul Mohammed – într-un ziar conservator, care dorea să demonstreze libertatea de expresie într-o democraţie liberală, laică, occidentală. Caricaturile au reprezentat o provocare menită să stârnească dezbateri sau pur şi simplu o provocare – depinde din ce punct de vedere privim lucrurile. Vizualizarea lor pe internet a devenit o chestiune de mare încărcătură politică. Iar schimbarea în statutul acestor imagini se datorează, aproape exclusiv, exact celor care le-au considerat jignitoare la început. Dacă nu ar fi fost persoanele de pe străzile din Gaza şi Amman, care cereau limitarea libertăţii presei în alte state decât cele ai căror cetăţeni sunt, aceste caricaturi ar fi dispărut de mult în obscuritatea pe care o merită.
Caricaturile din cotidianul danez Jyllands-Posten reflectă tonul înfierbântat al caricaturilor întâlnite zilnic în cotidienele din Orientul Mijlociu, care conţin un venin nesecat şi o stereotipie rău intenţionată la adresa Occidentului şi a Israelului. Câteva din caricaturile daneze au fost create în acelaşi stil, dincolo de domeniul caricaturii sau al pamfletului, direct în domeniul purei defăimări. Mohammed este prezentat cu un cuţit uriaş şi o barbă ca o claie uriaşă, flancat de două femei înfăşurate în văluri, din care nu se văd decât ochii; cea mai rea, şi de departe cea mai ofensatoare, este cea în care pe turbanul său se găseşte o bombă pe punctul de a exploda. Aceste imagini agresează sensibilităţile religioase ale multor musulmani, cu exact acelaşi tip de furie virulentă pe care statele islamice le cultivă cu atâta grijă împotriva celor “doi mari duşmani” ai politicii Orientului Mijlociu – Statele Unite şi Israelul.
Pentru mulţi musulmani, mai ales fundamentalişti, nuanţele privind stilul caricaturilor nu contează. Elementul esenţial este interdicţia de a realiza orice imagine a Profetului. Şi acesta este nivelul la care foarte mulţi musulmani şi nu numai ar vrea să se oprească lucrurile. Ambele tabere vor să prezinte situaţia ca pe un conflict fundamental al valorilor. Un conflict între credinţe religioase absolute şi principii politice absolute, între cuvântul lui Dumnezeu (interpretat de om) şi libertăţile instituite de democraţia vestică. Dacă acest conflict este astfel prezentat occidentalilor, atunci într-adevăr nu au prea multe opţiuni: sub nici o formă libertatea presei, chiar libertatea de “a-L caricaturiza pe Dumnezeu”, cum spunea un ziar francez, nu poate fi limitată. Chiar şi cei care ţin cu dinţii de principiile fundamentale ale democraţiei liberale pot simţi aici efectul exasperant al unei manipulări mai obscure. Pentru că, atunci când este forţat până la impas, conflictul pe marginea caricaturilor devine exact ceea ce ideologii ambelor lumi ar vrea să devină: un pretext al Ciocnirii Civilizaţiilor.
E destul de trist că o ceartă de salon a putut evolua într-o revoltă de stradă. Fundamentalismul religios a forţat limitele subiectului; fundamentalismul politic l-a inflamat. A-ţi cere scuze acum pentru o jignire este echivalent cu a capitula în faţa tiraniei religioase; instinctul fundamental al moderaţiei este interpretat drept laşitate. Un strop de cerneală pe hârtie este amplificat şi prezentat drept dovadă a incompatibilităţii culturale. Aşa încât liderii politici vorbesc despre “războiul cel lung”, un conflict între Est şi Vest care nu dă speranţe de aplanare în viitor. Este absurd cum aceste caricaturi pot deveni parte a rigidităţii intelectuale care va susţine, în ambele tabere, ideea unei prăpăstii culturale.
Moderaţia, în acest caz, nu înseamnă un compromis în apărarea libertăţilor fundamentale; înseamnă demonstrarea forţei valorii libertăţii într-o societate laică. Avem nevoie de voci care lovesc pretinsa şi presupusa sanctitate a propriilor noastre credinţe şi sensibilităţi religioase şi a liderilor religioşi, dar nu e necesar să ia forma unor caricaturi lipsite de gust, ci mai curând a reveniriiunor voci ca aceea a lui Mark Twain.
Poate că, într-adevăr caricaturile cristalizează incompatibilitatea dintre Islam şi Occident, şi faptul că cele două culturi trebuie să se mobilizeze pentru acest “război îndelungat”. Singura alternativă pare aceea de a ne aminti că, dacă două viziuni complet diferite asupra lumii nu pot găsi un numitor comun, atunci poate că este prea devreme, în istoria omenirii, pentru a începe respectivul dialog.
