Vara transformărilor europene continuă, după evenimentul formal al lărgirii, cu alegerile pentru Parlamentul European, adoptarea textului final al Constituţiei Europene şi, nu în ultimul rând, formarea unei noi echipe de comisari europeni. Toate aceste lucruri au ca scop consolidarea Uniunii Europene şi, într-un fel, încheierea procesului început în urmă cu 11 ani la Maastricht, de relansare a proiectului de integrare europeană. În mare, aceste evenimente pot fi considerate a fi încheiate cu succes. Extinderea a avut loc cu unele tensiuni, dar fără obstacole majore, textul Constituţiei va fi în cele din urmă adoptat, deşi cu o întârziere mare faţă de termenele iniţiale, iar Comisia va avea un nou preşedinte, unanim acceptabil, chiar dacă nu acceptat în primă instanţă de toate statele membre. Însă alegerile pentru Parlamentul European deschid o cu totul altă problemă a procesului de integrare: reprezentarea cetăţenilor.
Unul dintre motivele cel mai des invocate pentru iniţierea Convenţiei Europene în scopul creării unei Constituţii Europene a fost necesitatea (re)apropierii mecanismelor instituţionale de la Bruxelles de cetăţeanul european, de primul contributor şi cel mai important beneficiar al acestei integrări europene. Desigur, la momentul constituirii Comunităţilor Europene, interesul cetăţeanului era doar indirect vizat, prin asigurarea securităţii continentului. Însă dezvoltarea construcţiei europene a avut loc din ce în ce mai mult în numele acestui interes al europenilor, astfel încât la sfârşitul anilor ’70 parlamentarii europeni au început să fie aleşi prin vot direct. Astfel, Parlamentul european este singura instituţie de la Bruxelles care funcţionează prin mandatul direct al cetăţenilor. Pentru un sistem european democratic, aceasta reprezintă un pas înainte. Însă relaţia dintre Uniunea Europeană şi cetăţenii Europei nu este în mare măsură îmbunătăţită de existenţa acestei instituţii, iar recentele alegeri nu fac decât să întărească această observaţie.
În primul rând, alegerile au fost ignorate de cetăţenii europeni, atât în vechile 15 state, cât şi în cele nou-venite. În al doilea rând, cei care au votat au făcut-o fie pentru opoziţia tradiţională a partidelor aflate la putere în statele lor, fie pentru formaţiuni eurosceptice sau de-a dreptul antieuropene, chiar dacă unele dintre ele se organizaseră doar înaintea acestor alegeri. Aşadar, interesul şi încrederea cetăţenilor europeni faţă de proiectul european sunt din ce în ce mai scăzute.
Mai mult, preferinţa cetăţenilor europeni la nivelul Uniunii, atât cât s-a manifestat ea, s-a arătat a fi mai degrabă spre extrema dreaptă sau spre orientări care trimit la acest tip de viziune. Dacă la nivel naţional, cazurile, cauzele şi efectele diferă în măsuri variabile, de la un stat la altul, la nivelul Uniunii, cetăţenii se pare că îi preferă pe cei care se îndepărtează de ideea europeană, pe cei care susţin “renaţionalizarea” intereselor şi politicilor sau cel mult o construcţie europeană de tip federal, mai mult decât supranaţional. Aceste opţiuni validează într-un fel tendinţa de la nivelul naţional de creştere a sprijinului pentru formaţiunile de extremă dreaptă.
Studiile recente în privinţa extremei drepte europene au evidenţiat două elemente ca fiind mai importante pentru acest succes al extremei drepte: emigraţia şi manifestările antisistem. Iar aceste două lucruri se regăsesc uşor şi în votul european al cetăţenilor Uniunii: pe de-o parte ei nu doresc avansarea în proiectul european pentru că li se pare dezavantajos pentru ei, căci ar presupune nu numai emigraţie economică, ci şi transformări culturale şi cedarea unor prerogative ale suveranităţii naţionale. Pe de altă parte, ei votează aceste formaţiuni deoarece nu mai au încredere, manifestă o anumită saturaţie faţă de partidele şi candidaţii “clasici”, “tradiţionali”.Extrema dreaptă are imanent un caracter “anti” care, în ultimii zeci de ani, a devenit dominant pentru formaţiunile de acest tip. Contează mai puţin ceea ce ele propun, care este alternativa oferită alegătorilor; esenţialul este că ele critică şi se opun sistemului, organizării sociale existente. Acest caracter “anti” se pare că a devenit atractiv şi la nivel european.
Formaţiunile politice posibil a fi asimilate dreptei extreme au suferit anumite transformări în ultimii ani, dar ce a rămas constant a fost potenţialul lor de a păstra interesul electoratului, un lucru de bază pentru a înţelege anumite dezvoltări. Studiile în jurul ideologiei de extremă dreaptă au ajuns la un consens: şi anume că nu se poate ajunge la un consens referitor la o formulare unanim acceptată a acestei ideologii. Ea variază în funcţie de loc, moment, context. Pentru că formaţiunile de extremă dreaptă pot adapta discursul şi temele abordate în funcţie de grupul căruia i se adresează. În asta constă atât pericolul pe care ele îl reprezintă, cât şi cheia succesului lor. Extrema dreaptă are viclenia de a se infiltra şi de a se dezvolta nezgomotos, însă tenace. Pentru a câştiga la nivel naţional, formaţiunile de extremă dreaptă au marşat în anii ’90 pe tema emigraţiei, exploatând sentimentele rasiste şi extremiste crescânde ale populaţiei din Vestul Europei.
O sinteză realizată de Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (www.eumc.eu.int) arată câteva evoluţii în spaţiul european între anii 1989 şi 1997:
– o creştere procentuală a autocaracterizării de cetăţenii europeni ca “destul de rasist” sau “foarte rasist” (“Mult mai mult decât în sondajul efectuat în 1989, sondajul din 1997 arată sentimentul de nelinişte pe care îl au oamenii în Europa, care sunt nemulţumiţi de situaţia lor personală, se consideră din ce în ce mai nesiguri în privinţa viitorului şi îi consideră pe străini periculoşi şi, în consecinţă, nedoriţi.”);
– o creştere procentuală a celor care îi consideră pe străini prea numeroşi în ţara lor (de la 37% în 1989 la 41% în 1997);
– o scădere în importanţă a luptei împotriva rasismului (de la 56% în 1989 la 22% în 1997);
– în ceea ce priveşte acceptarea persoanelor originare din Estul Europei, nivelul acceptării necondiţionate a scăzut atât la nivel european (14% în 1991, 12% în 1997), cât şi în unele ţări (în Germania, de la 9% în 1991 la 3% în 1997)
– nivelul acceptării necondiţionate a azilanţilor politici a scăzut în Europa de la 24% în 1991 la 20% în 1997.
Iar acestea nu sunt decât unele dintre datele care au confirmat tendinţele rasiste şi xenofobe ale cetăţenilor europeni. O comparaţie a datelor cu platformele susţinute de extrema dreaptă în aceeaşi perioadă plus creşterea succesului său electoral pot dovedi o relaţie cauză-efect între toate aceste dezvoltări. Formaţiunile de extremă dreaptă au manifestat simultan o anumită susţinere pentru ideea şi integrarea europene. Însă în momentul în care sentimentul antiemigraţie a evoluat în Europa spre euroscepticism, extrema dreaptă s-a repliat şi a polarizat nemulţumirile alegătorilor. Este interesant de urmărit cum vor evolua lucrurile de la nivel european spre nivelul naţional acum, întrucât opţiunile electoratului în aceste alegeri pot genera o acutizare a discursului antieuropean deformaţiunile “antisistem”. O “schimbare la faţă” este deja speculată a se petrece în România din partea Partidului România Mare care este posibil a deveni “de centru- dreapta”, “creştin-democrat” (www.prm. org.ro). Orice schimbare de acest tip este mai mult sau mai puţin de suprafaţă, întrucât o schimbare radicală, la 180 de grade, a discursului ar determina o pierdere masivă de susţinere şi o probabilitate mică de păstrare a echilibrului prin câştigarea unui nou electorat.
Câteva concluzii se impun din cele enunţate mai sus:
– procesul de integrare a Uniunii Europene (deepening) a eşuat în miza sa cea mai mare – apropierea de cetăţeni, implicarea lor în mecanismele europene, creşterea încrederii lor în instituţiile europene; rezultatul a fost exact contrar, cetăţenii preferând tendinţe eurosceptice, dacă nu chiar antieuropene;
– formaţiunile de extremă dreaptă europene au căpătat în ultimii ani o mare flexibilitate a temelor susţinute, constanta fiind captarea frustrărilor şi nemulţumilor electoratului; şi de data aceasta, sentimentul antieuropean a fost exploatat pentru a obţine succes la urne;
– cei de care cetăţenii europeni se simt în momentul de faţă mai mult reprezentaţi nu prea se mai află la masa negocierilor pentru Tratatul Constituţional, ci în formaţiuni obscure, unele create recent.
Marile întrebări sunt acum dacă aceste tendinţe europene se vor putea coaliza în Parlamentul European sub forma unui grup mai radical decât sunt acum euroscepticii şi felul în care euro-votul va influenţa evoluţiile din spaţiile politice naţionale. De asemenea, o altă chestiune este cea a răspunsului pe care UE, prin instituţiile care o reprezintă, îl va da acestor tendinţe. Până acum, Comisia s-a rezumat la a analiza nişte date şi a elabora nişte directive care prevedeau mai mult lucruri referitoare la emigranţi decât la cetăţenii care se considerau ameninţaţi de acest fenomen.
