O butadă celebră spune că a doua căsătorie înseamnă triumful speranţei asupra experienţei. Acelaşi lucru se poate spune despre încercările din ultima vreme ale statelor asiatice de a crea o monedă unică, în ciuda succesului îndoielnic al experimentului european.
Ideea unei monede unice pentru ţări precum China, Japonia sau Coreea este desigur atrăgătoare, dar problema care se pune este dacă o integrare economică mai puternică va fi cu adevărat mai bună pentru aceste ţări decât concurenţa din prezent. Este destul de dificil să presupui că o uniune monetară este cea mai avantajoasă soluţie şi că nu este deloc lipsită de riscuri.
Problemele posibile
Principala problemă pe care o pune o astfel de uniune monetară este dacă ţări atât de diverse precum China, Coreea sau Japonia pot satisface necesităţile riguroase ale unei uniuni de succes. Pot oare aceste ţări să dezvolte o piaţă a muncii liberă şi flexibilă de-a lungul graniţelor, îşi pot ele armoniza sistemele şi politicile fiscale într-o asemenea măsură încât o uniune monetară să aibă succes?
Nu cumva se pot obţine beneficii suplimentare printr-un tratat economic special? În loc să se adopte modelul european – pus în momentul de faţă în discuţie chiar de europeni -, nu ar putea să adopte aceste ţări modelul nord-american de liber schimb dintre SUA, Canada, Chile şi Mexic? Este un aranjament destul de aproape de cel al unei uniuni monetare, numai că nu există monedă unică.
Italia, un exemplu negativ
Cel mai bun exemplu este cel al Italiei. Cea de-a treia economie europeană ca mărime luptă din greu să îndeplinească criteriile de convergenţă oferind o lecţie pe care economiile asiatice ar trebui să o ia în considerare, fiindcă, deşi a aderat la zona euro încă din 1999, Italia nu şi-a restructurat economia şi face faţă cu greu criteriilor economice. Incapacitatea Italiei de a se reforma, în special în ceea ce priveşte piaţa muncii, a dus la pierderea a circa 15% din competitivitate la nivel internaţional, în faţa Franţei şi Germaniei (care nici ele nu sunt un model de îndeplinire a cerinţelor uniunii monetare). Astfel, Italia a început să piardă teren şi exporturile sale au fost depăşite de aceste ţări afectând serios economia care se află practic de aproape doi ani în recesiune.
Abandonând lira în favoarea monedei unice europene, Italia a renunţat la toate politicile macroeconomice prin care ar fi putut să-şi revitalizeze economia. Nemaiavând monedă proprie, Italia nu poate creşte ratele dobânzii, nu poate jongla cu cursul de schimb pentru a rectifica pierderile de competitivitate. Italia trebuie să se supună politicilor macroeconomice ale Băncii Centrale Europene chiar dacă aceste politici nu se potrivesc întru totul sau chiar deloc situaţiei economice italiene. În plus, constrângerile Pactului de Stabilitate vin să rigidizeze şi mai mult politicile bugetare pe care este silită să le adopte.
Singura soluţie de redresare pentru Italia este să facă reforme structurale importante, în special în ceea ce priveşte piaţa muncii. Însă după cele întâmplate în campania electorală ne putem întreba dacă are cine să le înfăptuiască. În absenţa reformelor reale, scenariul cel mai previzibil este că stagnarea va continua şi se va ajunge la recesiune şi, pe termen mediu, se poate ajunge la creşterea opoziţiei faţă de moneda unică europeană şi a restricţiilor pe care aceasta le impune şi eventuale presiuni pentru revenirea la lira italiană. Deja fostul ministru de Finanţe italian îşi exprimase ideile în acest sens – odată cu respingerea Constituţiei Europene, în vara trecută, însă până la urmă “incidentul” a fost făcut uitat de toată lumea.
Pactul de Stabilitate – un pat al lui Procust
Aceleaşi probleme le au şi alte ţări cu deficite cronice, precum Spania, Portugalia şi Grecia. Dar nici economiile puternice ale Europei, precum Franţa şi Germania, nu respectă întru totul prevederile Pactului de Stabilitate şi, de curând, nici măcar nu au mai fost sancţionate. Pactul de Stabilitate a reprezentat de la început o iniţiativă a guvernului de la Berlin, în scopul preîntâmpinării cheltuielilor exagerate din partea statelor membre ale UE.
Germania investeşte anual 4% din PIB, respectiv 80 de miliarde de euro, pentru reconstrucţia economiei din estul ţării, iar excluderea acestor cheltuieli îi permite respectarea limitei de 3% din PIB pentru deficitul bugetar. Nu doar Germania a depăşit, în ultima vreme, pragul critic de 3%, ci şi Franţa, Italia sau Grecia.
Reformarea Pactului de stabilitate
Premierul luxemburghez Jean Claude Junker, a cărui ţară deţinea preşedinţia semestrială a UE în momentul revizuirii acestuia, anul trecut, a propus reforme care permit statelor membre să-şi justifice depăşirea limitei deficitului bugetar şi să evite sancţiunile, în sensul excluderii unor cheltuieli din deficitul bugetar – ajutor pentru dezvoltare (Franţa), investiţiile publice (Italia), cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare, plus reforme structurale precum cele ale sistemului de pensii şi investiţiile destinate “atingerii scopurilor politicilor europene”. Noii membri ai UE, precum Ungaria şi Polonia, au cerut să fie excluse costurile reformei sistemului de pensii din calculul deficitului bugetar, pentru a putea îndeplini condiţiile de intrare în zona euro.
Marea Britanie a obţinut ca guvernele să nu mai fie nevoite să-şi reducă deficitele cu 0,5 puncte procentuale în anii cu creştere economică solidă.
Aceste probleme pe care le au ţările europene ar trebui să ridice semne de întrebare ţărilor asiatice, mai ales că în cazul lor diferenţele economice şi culturale (ca să nu mai vorbim ideologice, în cazul Chinei) sunt mult mai mari decât este cazul în Europa. Aceste diferenţe le fac mult mai vulnerabile la şocuri şi le vor diminua puterea de reacţie în cazul eventualei apariţii a acestora.
Diferenţele dintre ţările asiatice merg de la eficienţa foarte scăzută a Chinei (care este mai puţin de jumătate ca aceea a Japoniei şi Coreei), la problemele din sistemul bancar (unde, din nou, China are serioase probleme) până la forţa de muncă.
Dificultăţile ţărilor europene ar trebui să le facă pe cele asiatice mai atente şi mai puţin dornice să adopte politici monetare atât de restrictive care le-ar limita marja de manevră în cazul unor probleme. Nici una dintre ţările asiatice nu are o istorie prea bună în ceea ce priveşte politicile monetare şi bugetare.
Înainte de a explora posibilitatea trecerii la o monedă unică, poate nu ar strica să utilizeze o perioadă o monedă comună, aşa cum au procedat şi ţările europene. Aceasta ar putea ajuta dezvoltarea schimburilor bilaterale şi ar creşte posibilităţile de finanţare a ţărilor asiatice.
Ţările din Asia ar trebui să privească mai atent la lecţia europeană, însă, dacă istoria ne-a învăţat ceva, aceasta este că o ţară nu învaţă decât din propriile greşeli.
