Suntem martorii unui nou val de democratizare, după ce, la sfârşitul secolului trecut, Europa Centrală şi de Est s-a eliberat de jugul comunist. Acest început de secol XXI pare a fi caracterizat prin mişcări revoluţionare împotriva ultimelor bastioane autoritare din fostul spaţiu sovietic, împotriva ultimelor rămăşiţe ale mentalităţii staliniste.
Zorii unei noi revoluţii şi finalul ei sângeros
Evenimentele desfăşurate la mijlocul lunii mai în Uzbekistan au şocat o lume întreagă. O manifestaţie paşnică, desfăşurată în oraşul Andijan, situat în defileul Fergana, s-a transformat rapid într-o baie de sânge, consecinţă a intervenţiei brutale a forţelor guvernamentale care nu s-au sfiit să deschidă focul asupra femeilor, copiilor, bătrânilor adunaţi în piaţa centrală. Rezultatul este unul şocant: majoritatea observatorilor au raportat cifre care variază între 500 şi 800 de morţi, cifre bineînţeles negate de autorităţi, al căror bilanţ a cuantificat, de parcă acest lucru s-ar putea transforma într-un compliment privind eficienţa forţelor de ordine, “doar” 169 de persoane ucise.
Scânteia care a declanşat protestul locuitorilor din Andijan a constituit-o punerea sub acuzare, pe data de 11 mai, pentru apartenenţa la organizaţii islamice teroriste, a 23 de oameni de afaceri musulmani. În pofida lipsei unor dovezi directe privind implicarea acestora în activităţile organizaţiei Akromiya, grupare de orientare islamică, socotită responsabilă pentru revolta de patru zile desfăşurată în luna martie 2004 în capitala uzbekă şi pentru atacurile cu bombă de la ambasadele Statelor Unite şi Israelului din vara aceluiaşi an, s-a decis condamnarea lor. Acest act a fost receptat în cadrul comunităţii locale ca unul nedrept, care se înscrie în şirul lung de abuzuri săvârşite de preşedintele Islam Karimov în încercarea de a elimina orice formă de opoziţie faţă de regimul său tiranic. Şi asta cu atât mai mult cu cât cei 23 erau priviţi în Andijan ca nişte filantropi, care prin afacerile lor au creat locuri de muncă, organizând şi activităţi caritabile, activităţi privite însă de autorităţi ca încercări de racolare la cauza fundamentalismului islamic.
În data de 13 mai, un grup de locuitori au atacat un depozit de armament din Andijan, iar apoi au reuşit să-i elibereze din închisoare pe cei 23 de oameni de afaceri, preluând controlul şi asupra mai multor instituţii guvernamentale. Intervenţia în forţă a Poliţiei i-a determinat pe majoritatea locuitorilor să iasă în stradă şi să protesteze împotriva regimului. Cauzele revoltei au fost însă mult mai profunde, manifestanţii acuzând guvernul de politici fiscale împovărătoare, de nivelul ridicat al sărăciei, de suprimarea mass-media independente şi a oricărei forme de contestare. Intervenţia armatei a reuşit să pună capăt manifestaţiei, lăsând în urmă numeroşi morţi şi răniţi şi determinând locuitorii din regiune să se refugieze în Kârgâzstan.
De ce revolta nu s-a transformat în revoluţie?
Proteste similare în alte state din fostul bloc sovietic au avut cu totul un alt deznodământ. În noiembrie 2003, în Georgia, sau în noiembrie-decembrie 2004 în Ucraina, revolta maselor a avut ca efect schimbarea regimului. Chiar şi în Kârgâzstanul vecin, mişcările de stradă, desfăşurate cu câteva luni înaintea evenimentelor din Uzbekistan, au dus la înlăturarea preşedintelui Askar Akaev.
Spre deosebire de celelalte state amintite, baia de sânge din Andijan nu a reuşit, deocamdată, să atragă suportul restului populaţiei, aceasta şi deoarece preşedintele Karimov a reuşit să inducă ideea, prin intermediul canalelor media aservite regimului său, că evenimentele din 13 mai au fost opera unor organizaţii teroriste al căror singur scop este de a arunca Uzbekistanul în haos pentru ca apoi să-l organizeze într-un califat în care singura lege valabilă să fie legea islamică. Or, uzbecii, deşi simpatizează cu cauza islamică moderată, nu sunt dispuşi să se ralieze vreunui proiect fundamentalist, aceasta şi deoarece sărăcia acută a marii majorităţi a populaţiei o determină să fie interesată mai mult de proiecte de reformă economică viabile decât de ideologii abstracte sau proiecte utopice.
Principalele organizaţii acuzate ca având responsabilităţi în organizarea şi coordonarea acţiunilor din defileul Fergana au fost, ca de obicei, Mişcarea Islamică din Uzbekistan (IMU) şi Partidul Eliberării sau Hizb ut-Tahrir. Într-adevăr, ambele grupări au ca obiectiv realizarea unui stat islamic în Asia Centrală, însă implicarea lor în recentele evenimente este puţin probabilă, cum de altfel mulţi analişti au remarcat.
Prima organizaţie acuzată, Mişcarea Islamică din Uzbekistan, îşi are bazele în Pakistan, însă, după intervenţia americană în Afganistan, care a înlăturat de la putere regimul taliban, sponsorul principal al IMU, şi după ralierea guvernului pakistanez la lupta împotriva terorismului, capacităţile sale operaţionale s-au diminuat considerabil. Hărţuită în Pakistan şi cu prea puţine posibilităţi de a penetra frontiera afgano-uzbekă datorită controlării acestor zone de forţele americane, această organizaţie ar fi avut prea puţine oportunităţi de a organiza astfel de activităţi. Mai mult, deşi s-a bucurat de-a lungul timpului de suportul logistic al reţelei teroriste conduse de Bin Laden, implicarea IMU este puţin probabilă cu atât mai mult cu cât revolta din Andijan nu a purtat marca Al Qaeda aşa cum s-a întâmplat în Bali, Maroc sau Madrid. În oraşul uzbek ţinta nu a fost populaţia civilă, ci forţele de poliţie şi autorităţile locale, privite ca exponenţii unui regim corupt, brutal şi dictatorial.
Cel de-al doilea suspect, Hizb ut-Tahrir, este o organizaţie care, deşi are un program radical, doreşte să-l implementeze pe căi paşnice. De altfel, nici una din acţiunile anterioare ale acestei grupări nu a avut un caracter violent, reprezentanţii săi negând vehement orice implicare în evenimentele din 13 mai. Organizarea evenimentelor din Andijan de către Hizb ut-Tahrir ar fi constituit o schimbare prea radicală de optică, nespecifică unei organizaţii conservatoare, care se bucură mai mult de simpatizanţi decât de membri fanatici.
Controlând toate canalele de informaţii şi beneficiind de loialitatea structurilor de securitate, nu i-a fost greu dictatorului Karimov să aleagă între a înăbuşi în sânge revolta locuitorilor din defileul Fergana sau a ceda revendicărilor lor, optând pentru prima variantă, aşa cum a făcut de multe ori de-a lungul celor 15 ani de “domnie”, timp în care, sistematic, a reuşit să elimine orice forţă contestatară. Deşi situaţia din Uzbekistan este departe de a se fi stabilizat, este clar că s-a pierdut o bună oportunitate de democratizare a acestei ţări. Tăcerea complicitară a Statelor Unite şi a Rusiei, speriate ori de câte ori li se prezintă o revoltă ca un act terorist, a contribuit şi ea la eşecul acestei noi revoluţii din spaţiul fost sovietic.
Publicat în : Politica externa de la numărul 26
