După anunţul preşedintelui rus Vladimir Putin că nu ar avea nimic împotrivă să fie noul prim ministru, opinia generală este că după alegerile prezindenţiale din 2 martie, Putin va conduce guvernul rus sub un nou preşedinte.
Cât de credibil este acest scenariu?
Actualul preşedinte de la Kremnlin se bucură de o foarte mare popularitate în rândul ruşilor, 68 la sută conform ultimului sondaj. Pentru Vladimir Putin, funcţia de prim-ministru nu ar fi doar o “retragere,” ci un sacrificiu de sine. În lumina a ceea ce ştim despre Putin şi despre sistemul politic şi economic pe care le-a creat în Rusia, este mult mai probabil că va căuta o modalitate de a rămâne Preşedintele Putin.
Pentru un om care declara că prăbuşirea Uniunii Sovietice este “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, chiar şi cea mai “executivă” funcţie de prim-ministru s-ar putea să fie insuficientă. Preşedintele Rusiei este simbolul naţiunii, “tătucul” nepărtinitor.
O analiză a acţiunilor preşedintelui rus arată în primul rând că Vladimir Putin a făcut exact opusul a ceea ce declarase public că intenţionează să facă în câteva probleme politice majore. În noiembrie 2003, el declara că “statul nu ar trebui să încerce să distrugă Yukos” – în acel moment cea mai mare, cea mai modernă şi cea mai transparentă companie privată din Rusia – iar apoi a făcut, metodic, exact acest lucru, printr-o urmărire penală care a ridicat semen de întrebare cu privire la corectitudinea cu care a fost făcută.
Apoi a afirmat în repetate rânduri că Rusia are nevoie de un sistem multipartid solid – după care nu a stat pe gânduri şi a înăsprit condiţiile de participare la alegeri, trecându-le sub controlul strict al unei comisii electorale supuse Kremlinului. Niciun partid nu poate nici măcar spera să participle la alegeri în Rusia fără aprobare de la Kremlin.
Preşedintele a ridicat în slăvi democraţia în aproape fiecare discurs anual despre starea naţiunii din 2000 încoace – şi apoi a anulat alegerea guvernatorilor regionali, care sunt acum practic numiţi direct de Moscova. A identificat corect mass media independente drept principală armă de luptă împotriva corupţiei – după care s-a asigurat că toate publicaţiile şi posturile de radio şi televiziune din ţară sunt sub controlul Kremlinului.
Putin ca Premier
Pentru Vladimir Putin, funcţia de prim-ministru nu ar fi doar o “retragere,” ci un sacrificiu de sine. Prim-miniştrii regimului Putin au fost numiţi de preşedinte şi s-au supus ordinelor sale. Au fost marionete care nici măcar nu şi-au putut alege singuri cabinetul. Anul acesta, Vladimir Putin a degrevat Premierul de sarcina de a supraveghea aşa-numitele corporaţii de stat, în care administraţia înglobase anterior câteva din companiile cheie, şi adesea cele mai profitabile – ca firmele producătoare de armament şi energie nucleară.
Dat fiind faptul că partidul lui Vladimir Putin, Rusia Unită, este creditat cu două treimi din locuri în viitoarea legislatură, nu este niciun dubiu că parlamentul va aproba amendamente constituţionale care să slăbească rolul preşedinţiei şi să definească un rol “executiv” mai puternic pentru premier. Pe lângă însărcinarea parlamentului – şi nu a preşedintelui – cu numirea guvernului, ar putea fi nevoie să i se ofere primului ministru şi rolul de comandant suprem al armatei.
În Rusia de azi, puterea nu depinde doar capacitatea militară, ci şi de petrol. Şi aici au fost luate toate măsurile pentru a se asigura că preşedinţia şi nu cabinetul primului ministru se ocupă de exporturile a şapte milioane de barili de ţiţei şi produse petroliere (benzină şi motorină) pe zi. Împreună cu vânzările de gaze naturale, exporturile de combustibili au adus anul trecut venituri de 190 miliarde dolari.
Niciodată în istoria Rusiei resurse atât de mari şi de lichide (la propriu şi la figurat) nu au fost controlate atât de strict de atât de puţine persoane cum este în prezent. Miza renunţării la putere a crescut în consecinţă. Dacă Putin devine prim-ministru, o vastă reţea de aranjamente informale care l-au transformat pe preşedinte şi cercul său în managerii celor mai profitabile resurse naturale va trebui demontată – şi redirecţionată dinspre Kremlin spre primul ministru.
Ce soluţii oferă Constituţia pentru a rămâne la Kremnin?
Putin are câteva modalităţi prin care să rămână la Kremlin fără să încalce litera Constituţiei din 1993. Cea mai uşoară cale ar fi votarea de către parlament a unui amendament constituţional prin care să se elimine restricţionarea numărului de mandate. Problema cu această soluţie este că ar face ca Rusia să semene cu Belarus sau Kazahstan, conduse de preşedinţi pe viaţă. Dar s-ar putea găsi cel puţin alte două soluţii. Ambele prezintă avantajul semnificativ că evită amendamentul constituţional de care preşedintele Putin nu pare deloc încântat.
Prima soluţie: Putin ar putea deveni prim ministru şi apoi preşedinte în exerciţiu, dacă noul ales se află în incapacitatea de a-şi îndeplini îndatoririle. Viktor Zubkov, scos din anonimat de Putin acum câteva săptămâni pentru a fi numit premier, are 66 de ani – 6 ani peste vârsta pensionării pentru bărbaţi în Rusia (şi 11 ani mai mult ca Putin). Dacă Zubkov, cu susţinerea lui Putin, este ales preşedinte, s-ar putea să realizeze curând că povara puterii este prea grea după doar câteva luni de mandat. Urmează noi alegeri prezidenţiale, care trebuie organizate în maxim 3 luni şi pe care Putin nu are cum să le piardă, câştigând un alt mandat complet fără a încălca formal limita constituţională de două mandate consecutive.
A doua soluţie: Putin nu părăseşte Kremlinul nici măcar o perioadă scurtă. Conform Constituţiei Rusiei, preşedintele poate institui legea marţială în caz de agresiune sau “ameninţare directă de agresiune”. Parlamentul ar putea apoi institui uşor un “regim de lege marţială” care să includă amânarea alegerilor până când “ameninţarea” dispare. Această “ameninţare” ar putea veni dinspre Estonia, criticată vehement de propaganda de stat a Rusiei anul acesta. Ambasadorul Estoniei la Moscova a fost hărţuit de o organizaţie de tineret finanţată de stat, iar paginile sale web au fost ţinta unor atacuri cibernetice. Sau ar putea fi Georgia, vecinul Rusiei din zona volatilă a Caucazului de Nord, aflată în război de facto cu Abhazia şi Osetia de Sud, două provincii care luptă pentru independenţă. În Abhazia, majoritatea populaţiei are cetăţenie rusă, iar liderii Osetiei de Sud şi-au exprimat nu o dată dorinţa de a se alătura Federaţiei Ruse.
În timpul stării de urgenţă, ruşii vor strange rândurile cu siguranţă, cel puţin la început. Pe termen mai lung, preşedinţia prelungită va trebui cumva legalizată. Dar, aşa cum scria Lenin, citând o maximă adesea atribuită lui Napoleon, “on s’engage et puis on voit” (să ne angajăm în luptă, şi vom vedea ce facem apoi).
