Valea Timocului este o zonă în care românii au continuitate încă de la ocupaţia romană Interviu cu domnul Tiberius PUIU

Tiberius PUIU este publicist şi traducător, membru al Societăţii române de balcanistică şi slavistică şi al Asociaţiei de studii scandinave şi baltice. Este autorul cărţii „Ucraina şi ucrainenii” în care este prezentată în mod obiectiv istoria Ucrainei, precum şi tema Holodomorului, marea foamete din 1933. A fost distins cu o diplomă de onoare a Uniunii Scriitorilor din Ucraina. Cunoscător a peste 20 limbi străine, a publicat articole pe teme de istorie în diferite publicaţii din România, Republica Moldova, Macedonia, Ucraina şi Albania. A tradus cărţi din limbile rusă, albaneză, ucraineană. Opiniile sale privind spaţiul ex-sovietic şi cel ex-iugoslav au fost de mai multe ori citate în presă sau au fost exprimate personal de către acesta în cadrul unor emisiuni de televiziune. 

Ne puteţi prezenta un scurt istoric al românilor care trăiesc în Valea Timo­cului?
Valea Timocului este o zonă în care românii au continuitate încă de la ocupaţia romană. De altfel în întreaga zonă a Balcanilor a existat o populaţie a cărei limbă s-a format pe baza limbii latine şi a elementelor pe aceeaşi cale la fel ca limba română. În zonele mai îndepărtate de teritoriul României limba este numită aromână şi vorbitorii respectivi sunt denumiţi aromâni, limba având după părerea lingviştilor aceleaşi caracteristici principale ca limba română. Dintre aceşti locuitori ai Balcanilor cei mai mulţi au fost denumiţi vlahi, atât de populaţia slavă, cât şi de populaţia greacă. Cu toate speculaţiile care se fac, este mai mult decât clar că denumirea de vlahi este dată românilor de-a lungul unei perioa­de de timp întinse, aşa că trebuie să punem semnul de egalitate între români şi vlahi. Populaţia din Timoc a avut şansa ca, fiind aproape de România şi trăind în comunităţi destul de compacte, să-şi păstreze limba care în general a evoluat pe aceleaşi căi ca limba română. În Serbia populaţia vorbitoare de limbă română din Valea Timocului era numită în documentele oficiale până în anul 1860 ca fiind populaţie română. Constituirea Princi­pa­telor Unite care au luat mai târziu  denumirea de România a făcut ca autorităţile sârbeşti să treacă la denumirea de vlahi pentru această populaţie ca să nu fie numiţi români. Printre românii din Timoc există comen­tarii că dacă, eventual, România şi-ar schimba numele în Vlahia auto­rităţile sârbeşti vor reveni la denu­mirea de români.
Care a fost influenţa sovietică în această zonă a Balcanilor şi cum au fost afectaţi românii timoceni?   
Am mai afirmat că Iugoslavia s-a dorit să fie un URSS mai mic, nu vorbim de deosebirile care au existat, dar, aşa cum îi spunea Stalin lui Dimitrov, s-au creat popoare şi limbi care nu au existat mai înainte. Astăzi suntem martori când autoritătile sâr­beşti creează o limba vlahă deşi româ­nii din Timoc spun că vorbesc „rumâ­neşte, şi nu vlăheşte”. Nu putem să nu facem comparaţia cu încercarea care a avut loc în URSS, începând cu anul 1924, de creare a unei „limbi moldo­veneşti” în străduinţa de a o îndepărta foarte mult de limba română. Astăzi în Serbia s-a făcut o mare concesie că la televiziune sau radio apar emisiuni în limba populaţiei din Timoc, dar într-o limbă care nu este recunoscută nici măcar de cei care se consideră vlahi şi nu români. Probabil că sârbii, care atât de mult timp au fost influenţati de politica rusă, au în arhivă textele din anii 1924-1948 când în republica autonomă moldovenească (Trans­nis­tria) se foloseau formule ca „Ministeriu treghilor dinnuntru” (n.r. – Ministerul de Interne). Este adevărat că în URSS începând cu anul 1948 s-a renunţat la această limbă artificială şi deosebirea între limba de la Chişinău şi cea de la Bucureşti consta în principal în alfa­betul folosit. Cu tot mirajul bunelor relaţii dintre România şi Serbia trebuie spus că populaţia din Timoc vorbitoare de limbă română a fost constant supu­să la presiuni şi discriminări. În anul 1927 autorităţile bisericeşti sârbeşti au interzis preoţilor din această regiu­ne să înregistreze nume de botez sau de familie româneşti. Aşa se face că astăzi întâlnim nume ca Epurovici, Lapadatovici, Ţaranovici, Gaţovici,  Roşcanovici. După anul 1945 au existat oficial unele preocupări pentru a ridica cultural populaţia denumită oficial vlahă. Documentele privind lupta partizanilor comunişti înregis­trea­ză acţiuni de propagandă în „limba vlahă”, organizarea de mitinguri în limba vlahă şi alte manifestări. Asta nu a împiedicat autorităţile iugoslave să declare că „populaţia vlahă” nu are o limbă bine definită, nu are un alfabet, deşi diversele culegeri de folclor din zona Timocului, cum este „Petre­cătu­ra”, care se referă la petrecerea mor­ţilor (ducerea lor la groapă), constituie un monument de limbă română curată. De remarcat că până în anii 1982-1983 copiii românilor din Timoc erau obligaţi să meargă la şcoală de la 6 ani, primul an fiind rezervat numai pentru învăţarea limbii sârbe. Aceasta a fost o acţiune brutală de dezna­ţiona­lizare. Copiii care îndrăzneau să vorbească totuşi în limba română erau aspru pedepsiţi, iar consecinţele erau suportate şi de părinţi. În toate statele din lume copiii minorităţilor naţionale învaţă limba de stat, dar nu sunt siliţi să uite limba părinţilor lor. Din păcate autorităţile  româneşti au dat întot­deauna atenţie românilor din Banatul sârbesc şi de cele mai multe ori au uitat de românii din Timoc.
A existat o colaborare între servi­ciile secrete ale Iugoslaviei şi României?
Există documente că în perioada 1945-1954 românii care au fugit din România prin Iugoslavia, folosind ca zonă de trecere Valea Timocului, au fost mai mult de  jumătate dintre ei executaţi, multi dintre ei în faţa popu­laţiei româneşti din zona Timocului. După 1954 Securitatea română a colaborat intens cu poliţia secretă iugoslavă şi făcându-i diverse servicii acesteia, inclusiv atragerea şi prin­de­rea la Bucureşti a unuia din principalii opozanţi a lui Tito. În schimb, poliţia secretă iugoslavă prinzându-i pe fugarii din România întreba Bucureştiul dacă respectivul a fost trimis să se infiltreze în diaspora sau a plecat de capul lui. Cei plecaţi pe cont propriu erau împuş­caţi ori de iugoslavi, ori de români. Aceas­tă colaborare a Securităţii româ­neşti cu poliţia secretă iugoslavă ar putea oferi explicaţia opiniei favorabile a României faţă de Serbia, care se manifestă în presă şi în rândul opiniei publice româneşti.
În al doilea război mondial Iugos­lavia s-a descompus militar în câteva zile; singurul fapt de eroism a rămas bom­bardarea de către aviaţia iugos­lavă a Timişoarei şi Aradului. Iugoslavia nu a declarat niciodată României răz­boi şi nici România Iugoslaviei. Bom­be­le neexplodate găsite acum câţiva ani la Timişoara provin de la acele bombar­damente. Deşi România niciodată nu a avut pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, trupele iugoslave au ocupat Timişoara o lungă perioadă după ter­minarea Primului Război Mondial, iar în 1948 conducerea iugoslavă înainte de ruptura de Stalin apucase să ceară alipirea la Iugoslavia a Banatului românesc. Această acţiune a fost promovată şi prin intermediul Uniunii Slavilor din România, organizaţie care a dispărut după conflictul Tito-Stalin.
V-aţi întors de curând din Valea Timocului. Care este acum situaţia românilor de acolo?
În prezent în Valea Timocului este o confruntare între elementele aflate sub influenţa autorităţilor sârbeşti care promovează o limbă şi un alfabet cât mai departe de limba română şi româ­nii timoceni care încearcă să se împotri­vească acestei ofensive. Alfa­betul vlah a fost elaborat de o orga­nizaţie nonguvernamentală fantomă condusă de un medic ginecolog. Îmi pun întrebarea: de ce  în Comitetul Naţio­nal al Vlahilor sunt mai multe persoane care sub diferite influenţe şi presiuni se opun ca limba vorbită de românii din Timoc să se numească românească? Subliniez din nou că populaţia românească îşi denumeşte limba ca fiind „rumânească”.
În anii 1970 URSS a căutat să obţină recunoaşterea internaţională a limbii moldoveneşti, fapt care a fost respins de Societatea internaţională a lingviştilor de limbi romanice. Nu există nici o îndoială că limba vlahă nu va fi recunoscută de vreun for ştiinţific inter­naţional. Legat de aceasta, trebuie să menţionez că Polonia – membră UE -, a interzis accesul în Polonia şi a declarat „persona non grata” pe cei care fac parte din conducerea Uniunii Polo­ne­zilor din Belarus, organizaţie în sprijinul preşedintelui Lukaşenko. La fel ar trebui procedat de către autorităţile din România cu membrii acestui Comitet naţio­nal care nu numai că au o atitu­dine duşmănoasă faţă de România şi poporul român, dar îşi trădează stră­moşii care timp de secole au păstrat limba, cultura şi tradiţiile româneşti în Valea Timocului.
Ca urmare a modului în care sunt trataţi românii din Valea Timocului de către autorităţile sârbe, România a făcut obiecţii cu privire la acordarea pentru Serbia a statutului de stat candidat la Uniunea Europeană.
Pentru unii poate a fost surprin­ză­toare atitudinea României din ultimul moment, cel dinainte de acordarea statutului de stat canditat la UE pentru Serbia, dar România a luat atitudine faţă de comportamentul Serbiei faţă de românii de pe teritoriul său şi această poziţie trebuie continuată şi sprijinită în mod ferm.
Sunt multe exemple care arată că autorităţile sârbeşti nu se dau la o par­te de la procedee nedemne. Recent, postul de televiziune B92 din Belgrad a înregistrat o emisiune privind „vlahii” din Timoc. În timpul emisiunii, a vorbit şi profesorul de istorie Slavoljub Gaco­vic, salariat al muzeului din Zaječar, acesta argumentând românitatea „vla­hilor”. În timpul emisiunii s-au prezen­tat şi costume naţionale „vlahe” aflate în muzeul din Zaječar. În iritarea creată de emisiune, de altfel obiectivă şi fără nici un fel de atacuri la adresa auto­rităţilor sârbeşti, directorul muzeului a făcut o „anchetă” şi a dat o dispoziţie prin care pe nişte motive neserioase (că filmarea trebuie autorizată) profe­so­rului Gacovic i se interzice pe o durată nelimitată accesul în muzeu. Dacă se dorea o cerere de autorizare a filmării, aceasta ar fi trebuit făcută de postul de televiziune B92 şi nu de profe­sorul Gacovic, invitat de postul de televiziune. Astfel viaţa românilor timoceni este plină de asemenea şica­ne. De aceea ce s-a făcut poate fi nu­mai un început şi orice slăbire a pre­siunii asupra Serbiei poate avea urmări tragice pentru cei care s-au afirmat ca români. Şovinismul sârbesc se află în aceeaşi situaţie ca şi cel rus, pierderea imperiului a dus la o atitudine de „răz­bunare” faţă de minorităţi.
(Interviu realizat de Virginia MIRCEA)