După Revoluţia Portocalie, parteneriatul dintre Ucraina şi NATO s-a dezvoltat, atât în termeni cantitativi, cât şi calitativi. Această relaţie a fost ridicată la rangul de dialog intensificat. Ucraina este astăzi percepută de Alianţa Nord-Atlantică drept un potenţial candidat la integrarea în organizaţie, deşi nu încă un potenţial membru al acesteia.
Aderarea Ucrainei la NATO reprezintă o problemă mai complexă decât a fost în cazul statelor din centrul şi sud-estul Europei, nu doar datorită dimensiunii statului şi a populaţiei sale (aproximativ 50 milioane de locuitori), ci şi din perspectiva relaţiei sale speciale cu Rusia (demn de menţionat este faptul că trupe şi baze militare ruseşti sunt încă prezente pe teritoriul Ucrainei).
Ucraina este o democraţie emergentă şi în ultimul an au existat semnale că noii lideri de la Kiev chiar acţionează ca autorităţi responsabile pentru ţară. Au fost realizate progrese evidente, mai ales în domeniul libertăţii presei şi al libertăţii de expresie politică, deşi mai sunt multe de făcut inclusiv în domeniul reformei sistemului de securitate. Între timp, greşelile sunt inevitabile şi sever sancţionate de opinia publică, în special ţinând cont că aşteptările de la noul regim politic sunt extrem de mari. Încrederea populaţiei în liderii actuali se erodează, progresul neputând fi obţinut peste noapte. Iar stereotipurile înrăutăţesc şi mai mult situaţia.
Numeroşi ucraineni se tem că vor fi obligaţi să aleagă între Europa şi NATO, pe de o parte, şi Rusia pe de altă parte. Este greu să fie convinşi că cele două alternative nu se exclud, ci pot coexista: Ucraina ar trebui să se integreze în structurile europene şi euro-atlantice în paralel cu întărirea legăturilor cu Rusia. Mesajele transmise de organizaţiile occidentale (UE, NATO, OMC) către Kiev sprijină eforturile Ucrainei, dar nu sunt extrem de încurajatoare în privinţa unei eventuale integrări. În consecinţă, chiar dacă intelectualii sunt convinşi de beneficiile asigurate de integrarea în aceste instituţii, majoritatea populaţiei ucrainene – care nu este adecvat informată în privinţa rolului acestor organizaţii, mai ales în cazul NATO – continuă să fie dezamăgită. Toţi ochii sunt aţintiţi asupra pregătirilor pentru alegerile din martie 2006. Rezultatele acestora vor fi decisive pentru calea pe care o va urma Ucraina.
În ceea ce priveşte Alianţa, există numeroase percepţii eronate ale populaţiei ucrainene, care trebuie corectate. Aceste percepţii greşite sunt o moştenire a erei sovietice şi, potrivit acestora, NATO ar fi un “inamic”, o “ameninţare”, un “bloc agresiv”, o “organizaţie pur militară” care se angajează în “aventuri” militare în care sunt ucişi numeroşi oameni. Integrarea Ucrainei în NATO ar submina economia naţională, în special industria apărării; toate fabricile de echipament militar ar urma să fie închise, sporind astfel rata şomajului. Multe partide politice s-au folosit de astfel de sloganuri în scopuri electorale, fără a lua în considerare posibilele consecinţe. Stereotipul potrivit căruia NATO este controlată de doar câţiva aliaţi (între care SUA) este extrem de răspândit la nivelul opiniei publice, care nu ştie că NATO funcţionează pe principiul consensului.
Ucraina dispune de un număr de active care ar putea ajuta NATO să sporească securitatea în interiorul şi în afara regiunii euro-atlantice. Potenţialul său militar, inclusiv capacităţile strategice de transport aerian, se îmbunătăţeşte şi a fost permanent testat în ultimul deceniu, în cadrul Parteneriatului pentru Pace, iar în ultima perioadă şi în operaţiunile din Afganistan şi Irak. Ucraina a început să-şi modernizeze forţele armate. În această etapă, va conta foarte mult dacă bugetul pentru apărare va fi sporit şi dacă alte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii în afara Ministerului Apărării vor sprijini procesul de reformă în domeniul apărării. NATO este interesat de o schimbare sistemică în Ucraina. Iar schimbarea sistemică este imposibilă în absenţa unei coordonări la nivel naţional. Cu alte cuvinte, sincronizarea între instituţii va fi esenţială.
NATO are nevoie de Ucraina. Alianţa sprijină autorităţile din Kiev în demersul lor de a continua reforma în apărare şi îşi menţine politica “uşii deschise”, dar calitatea de membru al organizaţiei va fi acordată doar pe baza performanţelor în implementarea reformelor interne. Acesta este motivul pentru care angajamentul liderilor ucraineni trebuie să fie ferm, iar acţiunile lor ireversibile. Integrarea Ucrainei în NATO ar avea cu siguranţă o semnificaţie geopolitică profundă. Dar aderarea Ucrainei la NATO nu va fi bazată exclusiv pe raţiuni geopolitice. Aceasta se va baza pe opinia pe care fiecare dintre aliaţi o va avea asupra Ucrainei: privind relaţiile dintre stat şi societate, privind capacitatea sa instituţională, forţa democraţiei sale, sănătatea economiei sale şi, bineînţeles, caracterul şi calitatea forţelor sale armate, a sectorului de securitate şi a instituţiilor cu atribuţii în aplicarea legii. Fără încredere publică şi resurse economice, Ucraina nu va avea forţe armate, servicii de securitate, servicii vamale şi de frontieră, justiţie şi forţe poliţieneşti capabile să asigure securitatea. Dimpotrivă, aceste forţe vor constitui o sursă de insecuritate pentru cetăţeni, pentru ţară în ansamblu şi pentru vecinii săi.
Chiar dacă Ucraina va implementa reformele necesare, integrarea sa în NATO va suscita o serie de dezbateri referitoare chiar la identitatea şi viitorul Alianţei, ca şi la perspectivele pentru relaţiile sale cu Rusia. Una dintre cele mai importante provocări este să convingă Rusia că extinderea NATO prin includerea Ucrainei nu este menită să afecteze interesele Moscovei. Teama de o deteriorare a relaţiilor cu Rusia îi determină în mod evident pe unii aliaţi să evite propunerea unei date exacte pentru aderarea Ucrainei la NATO. Ei consideră că singura modalitate pentru integrarea Ucrainei în NATO este ca aceasta să reuşească să păstreze un echilibru între relaţiile sale cu Alianţa, pe de o parte, şi cu Rusia, pe de altă parte. Alţi membri NATO, ca Franţa, nu sunt prea nerăbdători să vadă o extindere a NATO – şi de fapt nu ar vrea să vadă NATO făcând mare lucru în general. Aceste state ar prefera ca responsabilităţile de apărare şi securitate să fie transferate treptat către UE. Extinderea NATO în Ucraina nu se încadrează în această strategie; ea ar face NATO mai util, mai relevant, mai viguros.
