Despre politica Rusiei, democraţia suverană şi strategia premierului Putin, în dialog cu expertul în relaţii internaţionale şi strategii de securitate, Vilhelm Konnander
Una din priorităţile declarate ale tandemului Putin – Medvedev este cea de face din Rusia o puternică putere financiară regională, precum şi un important centru financiar la nivel mondial. Astfel că în timp ce presa şi analiştii occidentali susţin că economia Rusiei este în pragul colapsului, Moscova pare că încearcă să demonstreze contrariul cu orice preţ (mă refer la împrumutul acordat Islandei, Fondului Monetar Internaţional, acordarea de fonduri pentru desfăşurarea activităţii APEC). Mai mult, premierul Putin a declarat că strategia de dezvoltare a ţării până în 2020 nu va suferi modificări majore, chiar şi în contextul actualei crize economico-financiare mondiale. Până unde vorbim de adevăr şi de unde începe „mistificarea” – atât din partea analiştilor occidentali cât şi a autorităţilor de la Moscova ?
Există în mod frecvent o tendinţă a analiştilor din vest către scenariile de tip „katastroika” atunci când vorbesc despre Rusia. Se spune că Moscova şi-a săpat propria groapa. Totuşi, în ciuda crizelor regulate, ţara aceasta pare a avea o extraordinară capacitate de a ieşi din încurcături. Pentru motive aparent întemeiate, mulţi analişti se tem acum de dezechilibrele macroeconomice cauzate în primul rând de o scădere a preţului petrolului pe pieţele internaţionale, model suficient de a reitera trecutul: 1986, 1994 şi 1998. În istoria recentă, crizele economiei ruse tind să coincidă cu o scădere a cererii de petrol şi a preţului acestui. Astfel că, pornind de la această unică premisă este uşor să ajungem la concluzia că Rusia este din nou în pragul colapsului financiar.
Însă, ceea ce este diferit de această dată sunt rezervele financiare mari acumulate de Moscova, de lungul unor ani buni. Utilizând o analogie cu evenimentele biblice, marea întrebare este în ce măsură Rusia, după şapte ani buni, este pregătită acum, pentru şapte ani răi. Nu există răspunsuri bune şi certe, dar observând finanţările oferite de statul rus în acest timp de criză se poate constata că situaţia ţării e mai bună decât în cazul anterior când Rusia s-a confruntat cu o astfel de mare provocare.
Cât despre strategia până în 2020, putem opina că reforma este întotdeauna dificilă, în momente de criză. Politica, în special în Rusia, este un instrument atât pentru acţiunile de stat, cât şi pentru servirea intereselor elitelor politico-ecomonice. Despre aceste două obiective putem vorbi în cazul strategiei 2020 – obiective de altfel identice şi în cazul strategiei Putin. Importanţa politicii Rusiei până în 2020 nu poate fi subestimată. Este, pe de o parte, o stategie pentru dezvoltare economică şi diversificare, atunci când factorii macro-economici trebuie luaţi în considerare neapărat, şi pe de altă parte o formulă vitală pentru păstrarea intereselor elitei. În principiu, strategia 2020 este un proiect ce vrea anticiparea problemelor, dar şi asigurarea coeziunii elitei şi o redistribuire continuă a bogăţiei. Fără o finanţare continuă a reformelor ce vizează interesele elitei, stabilitatea economică şi politică sunt în pericol. Când Gleb Pavlovsky, eminenţa cenuşie a politicilor Rusiei, se întreabă dacă planul 2020 va supravieţui, majoritatea analiştilor ar trebuie să privească cu multă atenţie, datorită importanţei fundamentale a acestui plan, indiferent de cum se numeşte el. Acest tip de politică a adus tandemul Putin – Medvedev la putere, iar dacă acesta va cădea, repercursiunile se vor simţi pentru un timp îndelungat.
În ceea ce priveşte mişcările Moscovei pe piaţa internaţională financiară, chestiunile politice şi economice sunt legate între ele. Putem observa că nu sunt multe elemente specifice Rusiei în această privinţă, obiectivul fiind investirea rezervelor statului şi diversificarea riscurilor investiţiilor.
În consecinţă, a spune că economia rusă este în colaps nu are nici o valoare fără analiza faptelor şi a consecinţelor potenţiale pe care o criză le are asupra politicii şi societăţii, în general. Fără această analiză, problema legată de colaps sau putere este fără importanţă.
Sigur aţi auzit de multe ori: Gazprom este o armă pentru şantajat Occidentul, sau un instrument pentru a umple buzunarele birocraţilor de la Kremlin. Care este părerea dumneavoastră? Chiar dacă niciodată rostit, statutul Rusiei, în prezent, este cel de tolerată, din cauza dependenţei Europei de resursele sale de energie. Acceptarea ca un partener egal a Rusiei ar schimba ceva ? Gazprom ar fi o armă mai puţin de temut?
În opinia mea, este o problemă clasică de utilizare duală a economicului şi politicului. Dacă Gazpromul, din motive pur economice, acţionează împotriva clienţilor străini care nu-şi plătesc datoriile, ar fi păcat să nu fie exploatată şi frica de a închide resursele de energie. Cred că ar trebui să fie clar pentru toţi că interesele economice primează în faţa celor politice, deşi acestea din urmă sunt prezentate şi receptate atât ca o sursă cât şi ca o consecinţă a primelor. Cum zicea Bill Clinton la un moment dat: „este economie, proştilor!”
Lucrările Summitului G 20 au conturat o discrepanţă vizibilă (privind soluţiile de criză) între punctele de vedere ale SUA şi cele ale Europei (susţinută şi de Rusia, în urma Summitului de la Nisa). Evident, admiţând că administraţia Bush încearcă o minimizare a greşelilor sale prin susţinerea acestor puncte de vedere, credeţi că va exista o reconciliere după instalarea preşedintelui Obama la Casa Albă ?
Speranţele privind un nou Bretton Woods au fost exagerate după întâlnirea de la Nisa. Nu s-au atins rezultate deosebite deoarece vorbim doar despre o primă parte a unui proces politic aflat în desfăşurare; de asemenea, ar fi prea mult să spunem că există o ruptură în felul cum este tratată criza în Europa şi SUA. Însă aşteptările nerealiste puse lângă rezultate, ar putea crea dezamăgire. Cât despre Rusia, ar fi greşit să nu acţioneze în interes propriu, chiar dacă presupune exploatarea unor divergenţe pe axa transatlantică.
Referitor la tensiunile dintre Casa Albă şi Kremlin, preşedintele ales Barack Obama s-a arătat interesat de reluarea unui dialog mai stâns cu Rusia. Aceasta presupune o schimbare în politica externă a Americii, realismul fiind înlocuit cu o gândire mai idealistă. Totuşi, un discurs centrat mai mult pe valori ar putea să nu intereseze Moscova, pentru că ar crea mai multe complicaţii decât simplitatea realismului. O asemenea abordare ar putea fi mai puţin atractivă pentru Rusia, decât situaţia curentă, întrucât se vrea evitarea unui nou proces Helsinki sau a revoluţiilor. În Rusia, realismul e la putere, şi reconcilierea este o problemă de politică simbolică, atât timp cât valorile reale – politice sau economice nu sunt înlocuite.
În acelaşi context, putem opina că această criză are şi o parte bună constituind o premisă ca Rusia şi Uniunea Europeană să vorbească aceeaşi limbă ? Sau avem de a face doar cu o solidaritate temporară care va fi uitată imediat ce vor reveni în discuţie strategiile de securitate, dependenţa energetică de resursele ruseşti, aderarea Ucrainei şi Georgiei la NATO ?
Politica internaţională nu presupune prea multă solidaritate. Relaţionarea pentru rezolvarea crizei globale trebuie făcută deoarece însuşi sistemul este pus în pericol. Când pericolul va fi trecut, relaţiile se vor întoarce la normal. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană este divizată şi Rusia continuă să exploateze situaţia în avantajul propriu. Ca să fiu sincer, ar fi o prostie din partea Moscovei să nu procedeze aşa. Ca urmare, ne-am putea aştepta la continuarea unui forum-shopping rusesc, cu interese avansate în foruri după foruri, organizaţii după organizaţii, şi nu în ultimpul rând în rândul membrilor NATO vizaţi pentru o expansiune viitoare a organizaţiei. E nevoie de un nou Gorbaciov pentru a schimba asta şi oricum acesta e ultimul lucru pe care şi-l doreşte Rusia acum. Cred că diferenţele vor exista în continuare, şi interesele statului rus şi al elitei acestuia vor fi diferite şi pe mai departe de cele vestice, chiar până la păreri antagonice în anumite zone. După cum ilustrează şi cazul Georgia, dificultatea momentului este atingerea acelui punct maxim divergent, atât pentru politicienii ruşi cât şi pentru analiştii vestici. Cel mai mare risc al momentului este că lucrurile pot scăpa de sub control fără ca actorii participanţi să realizeze severitatea unei situaţii specifice sau a unei sume de factori.
Aţi colaborat cu Agenţia Suedeză de Cercetare în domeniul apărării (FOI), la realizarea uneia din primele analize cuprinzătoare privind războiul din Georgia, analiză prezentată recent la un seminar de presă de la Stockholm. Ce concluzii pot fi trase în principal din analiza conflictului ruso-georgian?
Referitor la aspectele legale ale conflictului ruso-georgian, consider că este corect să se facă o analogie între Kosovo şi regiunile secesioniste din Georgia. Totuşi, în comparaţie cu Kosovo, proporţiile acestui conflict sunt greu de justificat chiar şi de către Rusia. Motivarea unei intervenţii ca fiind răspunsul la un genocid nu e o metodă potrivită dacă se transformă în altceva, în special dacă metodele de răspuns ale Rusiei sunt disproporţionate. Miezul conflictului din Georgia şi anticiparea comportamentului potenţial al Rusiei ţine de a vedea în ce măsură aceasta înseamnă aplicarea unei democraţii suverane – ideologie a partidului de guvernământ Rusia Unită – vizând politica externă. În acest caz, atât ţările vecine cât şi cele vestice probabil îşi vor reconsidera opinia în ceea ce priveşte modul Rusiei de a-şi urmări scopurile în politica mondială. După cum văd eu lucrurile, aceasta este o chestiune pe care analiştii vestici ar trebui să o trateze cu mai multă atenţie.
Sunteţi un foarte bun cunoscător al realităţilor din ţările ex-sovietice. Având în vedere lupta acerbă pentru controlul resurselor de combustibili energetici care se desfăşoară în acest spaţiu, cât din dorinţa Rusiei de a fi recunoscută aici ca putere regională de necontestat este îndreptăţită şi cât reprezintă un derapaj de la legile internaţionale(după cum s-a tot sugerat de către Occident, în diferite ocazii) ?
Dorinţa şi efortul Rusiei de a fi recunoscută ca egală în relaţiile internaţionale este, după părerea mea, cel mai mare defect al politicii Moscovei. Totuşi istoria – începând cu secolul al XV-lea şi cu relaţiile între Ivan al III-lea şi Împăratul de Habsburg, Frederick al III-lea – e prea veche pentru a se mai schimba. Cui foloseşte această luptă pentru influenţă dacă acest lucru consumă resursele Rusiei şi în cadrul acestui proces vecinii Moscovei îi devin ostili?Întrebarea de bază pentru Kremlin ar trebui să fie cum să se folosească influenţa deja existentă şi nu posesia acesteia per se. Orice droit de regard trebuie privit din punctul de vedere al felului în care se utilizează interesele Rusiei şi nu cum se obţin acestea. Orice altceva e doar pierdere de vreme şi resurse, ceea ce doar foarte puţine puteri îşi pot permite pe termen lung. Deci ar trebui să se facă în mod clar diferenţa între Rusia ca putere mondială sau zonală în mod natural şi pretenţiile nefolositoare la un statut de «mare putere». Rigiditatea impusă de o denumire de genul «mare putere» este doar un blestem pentru Rusia.
Pornind de la aceste “lecţii”, care ar fi modul de soluţionare al celorlalte conflicte îngheţate din spaţiul ex-sovietic (Transnistria, Nagorno-Karabah etc.)?
Am dificultăţi mari în a vedea de ce Rusia ar avea vreun interes de rezolvare al vreunui conflict îngheţat pe teritoriul post-sovietic. Moscova nu ar avea nimic de câştigat de aici. Dacă o anumită stare de lucruri funcţionează, nu există nici un motiv să fie schimbată pe baza unei benevolenţe obscure determinată de sistemul internaţional sau de nevoia de a încheia un conflict. Totuşi, pentru cazurile în care există un câştig politic sau economic din rezolvarea unui conflict, diplomaţii din Piaţa Smolensk se vor plia pe orice soluţie care vine în interesul conducătorilor lor. Având în vedere, însă, că nu se întrevăd beneficii determinate de rezolvări paşnice, nu e de aşteptat ca Moscova să lucreze pentru soluţionarea conflictelor îngheţate din spaţiul ex-sovietic.
Vilhelm Konnander este expert pentru Rusia şi Europa de Est, cu accent pe relaţiile internaţionale şi strategii de securitate. A fost Preşedinte al Societăţii Suedeze pentru Studii privind Rusia, Europa Centrală şi de Est şi Asia Centrală – Filiala naţională a organizaţiei analiştilor regionali. Konnander în prezent funcţionează ca şi consultant pentru diverse companii, autorităţi şi organizaţii.
