Specialiştii în ştiinţe politice au descoperit, în analiza statelor postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, o corelaţie foarte strânsă între problematica socio-economică (măsurată în creşteri de preţuri, inflaţie, şomaj, sărăcie, viitorul copiilor) şi predilecţia electoratului pentru lideri autoritari, cu discurs autoritarist.
Profile electorale
Revizuirea modelului social al Uniunii Europene a avut o influenţă covârşitoare asupra politicii economice a statelor vestice (de exemplu Agenda 2010 în Germania, reforma pensiilor în Franţa, programul de austeritate din Austria), ceea ce a generat o serie de nemulţumiri populare, materializate în greve şi mişcări sociale fără precedent în această parte a Europei. Scăderea vertiginoasă în sondaje a guvernului Raffarrin şi a preşedintelui Jacques Chirac, pierderea alegerilor regionale de către Partidul Social-Democrat German (SPD) şi de către Gerhard Schroeder au fost semnale că “radicalismul” modelului social este destul de “riscant” pentru cei aflaţi la guvernare. Nu ar fi exclus ca Jacques Chirac să fi văzut în propunerea ratificării Constituţiei Europene prin referendum un mijloc de a sacrifica guvernul Raffarrin pentru a-şi salva cel puţin pentru moment propria poziţie.
Pe de o parte, respingerea Constituţiei Europene în Franţa şi Olanda a fost în parte determinată de nemulţumirile cetăţenilor legate de efectele directe pe care le-a avut asupra nivelului lor de trai trecerea la moneda euro. Pe de altă parte, electoratul vest-european (din Franţa, Germania, Olanda, Italia, Austria) se simte tot mai “copleşit” de valul de emigranţi est-europeni (sindromul “instalatorului polonez”) care le ameninţă securitatea economică prin cererea mare de muncă ieftină şi competentă. În acest sens, este explicabilă reticenţa vest-europenilor pentru extinderea europeană şi apetenţa lor pentru discursul cu accente antiimigraţioniste şi antiintegraţioniste ale partidelor naţionaliste.
Marea Britanie, reprezentantul SUA în Europa, are un specific aparte. Alianţa dintre Tony Blair şi George W. Bush pare să fi funcţionat în spiritul unei “moşteniri istorice” a parteneriatului de succes dintre Winston Churchil şi Franklin Roosevelt, din timpul celui de-al doilea război mondial. Succesul lui Tony Blair la alegerile din primăvara acestui an a demonstrat că electoratul britanic s-a “raliat” modelului american promovat de Tony Blair în discursul său de politică externă: mai puţină protecţie socială, mai multă securitate în faţa ameninţării teroriste. Trebuie precizat însă că Marea Britanie nu a aderat la moneda euro şi politica socio-economică a cabinetului lui Tony Blair a făcut notă discordantă de cea practicată la nivelul Uniunii. Prin urmare, problematica socio-economică nu a afectat securitatea personală a britanicilor, astfel încât să-l sancţioneze la vot pe Tony Blair.
Spre deosebire de vestici, alegătorii din ţările sărace ale Europei, recent intrate în UE, dar mai ales cei din statele în curs de aderare, România şi Bulgaria, nu sunt atât de preocupaţi de problematica ameninţărilor teroriste şi/sau a criminalităţii transfrontaliere, ci mai degrabă de efectele directe pe care le are sau o să le aibă integrarea europeană asupra venitului lor personal.
Tematici şi diferenţe discursive
Din aceste puncte de vedere, legate de politicile şi specificitatea opiniei publice din ţările europene (estice şi vestice), pe de o parte, şi din Statele Unite, pe de altă parte, îmi permit să fac câteva distincţii dintre cele două tipuri de discurs, cel european şi cel american.
În ceea ce priveşte tipologia şi ponderea tematicilor abordate, diferenţele la nivel discursiv rezidă în:
I. Tematica socio-economică
– În discursul european, un rol important este consacrat statului care, prin intermediul reprezentanţilor guvernamentali, reprezintă autoritatea care îşi asumă în cea mai mare măsură responsabilitatea pentru producerea bunăstării indivizilor.
– În discursul american, dimpotrivă, problematica socio-economică este concentrată asupra individului şi a promovării autonomiei sale financiare: individul este cel mai în măsură să-şi asigure bunăstarea proprie şi, în acelaşi timp, să aducă venituri la bugetul de stat.
II. Tematica de securitate internaţională este formulată prin prisma unei abordări diferite a politicii de forţă.
– Discursul european, unul al compromisului şi/sau al consensului, este axat pe negocieri şi politici de recompensă, iar raportarea la SUA se face de pe poziţii de parteneriat. Problematica legată de politica de securitate externă este tratată în mare parte din punct de vedere relaţional şi abundă în referiri la organizaţii interguvernamentale şi alianţe transatlantice. Cu alte cuvinte, statul european respectiv nu-şi asumă de unul singur responsabilitatea de a asigura protecţia cetăţenilor săi şi/sau de a garanta de unul singur securitatea unei alte ţări aflate în zonele sale de imediată proximitate.
– Spre deosebire de cel european, discursul american tratează unilateralist şi responsabil problematica securităţii externe, este maximalist şi conceput pe categorii dihotomice. Premisele construcţiei discursive sunt axate fie pe ameninţarea directă cu forţa, fie pe negocieri al căror final nu este obţinerea avantajelor de ambele părţi, ci aplicarea sancţiunii. De-a lungul istoriei sale, discursul moralist american a suferit două tipuri de influenţe:
o Pe de o parte, este vorba despre viziunea wilsoniană referitoare la natura excepţională a naţiunii americane, a “naţiunii celei mai privilegiate”. În virtutea acestui excepţionalism, politica externă a SUA a avut întotdeauna o abordare misionară, şi anume de a-şi promova şi de a-şi impune la scară mondială propriile valori, principiile şi modele funcţional-instituţionale (cum ar fi tipul de regim democratic, politicile de apărare a drepturilor omului, drepturile minorităţilor etc.), ca unice entităţi de referinţă general-valabile.
o Pe de altă parte, este vorba despre influenţa izolaţionismului american conform căruia SUA se definesc ca agent activ într-o lume care este fie indiferentă, fie ostilă la imperativele morale pe care SUA le reprezintă şi le promovează ca un semn al specificităţii sale faţă de orice altă comunitate politică internaţională din lume.
– Dar indiferent de “influenţele istorice”, discursul american este unul individualist, angajant, cu accente misionare. În acest caz, SUA sunt nu doar singurele în măsură să le asigure cetăţenilor americani securitatea şi apărarea în faţa terorismului, dar au şi capabilităţile necesare şi suficiente de a-şi promova modelul şi politica intervenţionistă la nivel global.
Discurs şi imagine în viziunea de politică externă a preşedintelui Băsescu
Acesta este cadrul teoretic şi categoriile de analiză pe care le voi folosi în cele ce urmează, având ca bază de lucru ultimele două discursuri ale preşedintelui Băsescu, unul ţinut la reuniunea de la Cotroceni cu Corpul Diplomatic Român, din 30 august, şi celălalt, cu prilejul conferinţei “Noua Europă. Cui îi este frică de democratizare?”, la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Bucureşti.
În cele ce urmează, voi analiza ponderea şi modul de abordare a celor două tematici, cea socio-economică, respectiv cea de securitate internaţională, precum şi elementele “europene şi americane” ce compun discursul prezidenţial al lui Traian Băsescu. Analiza de faţă va fi tratată din trei puncte de vedere diferite: politic, imagologic şi comunicaţional.
Din punct de vedere politic
I. Tematica socio-economică
În plan teoretic, discursul prezidenţial ar trebui să se refere lainteresul naţional al României în calitate de viitor stat membru al Uniunii Europene, şi anume:
– Care sunt paşii concreţi pe care România îi face în raport cu respectarea angajamentelor luate faţă de Uniunea Europeană (reforma în justiţie şi administraţie, politica referitoare la concurenţă şi acordarea ajutoarelor de stat etc.);
– Care sunt aprecierile oficialilor români şi străini faţă de Raportul de ţară;
– Ce este clauza de salvgardare şi ce efecte, la nivel micro şi macro, ar produce activarea ei; care sunt domeniile sensibile şi ce a făcut până acum Guvernul român pentru a preveni o eventuală activare a clauzei de salvgardare şi îndepărtarea de perspectiva anului 2008;
– În ce măsură sunt căutate strategii de stimulare a investiţiilor, de atragere de fonduri europene, precum şi de creştere a capacităţii de absorbţie a acestora;
– Care sunt costurile socio-economice ale integrării (creşteri ale preţurilor, închiderea unor afaceri care nu corespund standardelor europene, disponibilizări în domenii nerentabile etc.).
Constatăm, cu mirare, faptul că discursul prezidenţial este extrem de sărac în aceste elemente. Discursul său se rezumă la termeni generali şi la tratarea cu absolută superficialitate a datei intrării României în 2007 sau în 2008. Faptul că preşedintele Băsescu afirmă că ne vom integra în 2007 şi că nu există un plan B pentru 2008 este o declaraţie exclusiv politicianistă şi lipsită de consistenţă politică. A respinge ipoteza anului 2008 este de fapt un refuz de a discuta deschis problemele cu care se confruntă sau cu care România s-ar putea confrunta în ceea ce priveşte problematica integrării europene. Mai mult, faptul că se recunoaşte cu atâta nonşalanţă inexistenţa unui plan B, atât de către preşedintele Băsescu, cât şi de către ministrul de Externe Ungureanu este nu doar o atitudine de totală sfidare la adresa societăţii româneşti, ci şi o atitudine imatură şi iresponsabilă faţă de instituţiile europene.
Este greu de spus unde se regăseşte tematica socio-economică în discursul prezidenţial şi cu atât mai puţin interesul public şi cel naţional. Un lucru este cert în ceea ce priveşte miza publică a acestei tactici:
– publicul slab informat despre Uniunea Europeană nu primeşte, cu bună (?!) ştiinţă, nici o informaţie despre cât de pregătită este România, ce paşi concreţi trebuie să facă etc.;
-publicul informat (evident, din alte surse decât discursul prezidenţial) fie devine “complice” la această lipsă de informare, fie pur şi simplu nu se “regăseşte” în discursul preşedintelui.
II. Tematica de securitate internaţională
În plan teoretic, discursul prezidenţial ar trebui să se refere la angajamentele României în calitate de stat al NATO şi la relaţia României cu statele vecine, în principal.
Strategic vorbind, România, în calitate de membru NATO, joacă destul de tare pe cartea politicii de securitate şi apărare. În locul unei structuri europene proprii de apărare şi securitate, NATO a continuat să joace în Europa rolul pe care îl avea în zonele exterioare ei. Concentrarea forţelor NATO în focarele de conflict a “rănit” adesea orgoliile marilor puteri europene, intervenţia NATO fiind văzută ca o “imixtiune” a interesului strategic american într-o zonă care nu se afla sub influenţa sa directă.
În calitate de membru NATO şi viitor stat membru al UE, România “vrea să-şi facă intrarea” acolo unde Europa a fost întotdeauna vulnerabilă în faţa NATO şi a SUA, şi anume în politica de apărare şi de securitate (PESC – al treilea pilon al Tratatului de la Maastricht). Astfel, oficialii din politica externă românească au pornit la identificarea zonelor strategice şi regionale. Este adevărat că, până acum, zona de cooperare la Marea Neagră a fost gândită doar în termeni economici, dar, de cele mai multe ori, ea a luat şi forma unor “angajamente” politice.
Ca o reminiscenţă a unei “mândrii naţionale”, foarte apropiată de patriotism, preşedintele are viziunile unui lider regional, aflat la confluenţa intereselor dintre Vest şi Est, dintre SUA şi Rusia, dintre Uniunea Europeană şi NATO.
Pe departe, conceptul central al discursului prezidenţial se referă la promovarea securităţii la Marea Neagră. Preşedintele Băsescu vrea să impună conceptul de apărare a securităţii la Marea Neagră ca “brand” (marcă) de ţară, iar celebra axă “Londra-Washington-Bucureşti” pare să fie direcţia trasată în negocierea alianţelor formate pentru şi în jurul acestui “brand”. Conform discursului prezidenţial, România trebuie să fie actorul-promotor al politicii americane în regiunea Mării Negre, care să contribuie, pe de o parte, la democratizarea statelor ex-sovietice (dar fără să-şi strice relaţia cu Rusia!), iar, pe de altă parte, să fie stat-parte al alianţei politico-strategice ce se va constitui la Marea Neagră între marile state europene pentru “stingerea” conflictelor îngheţate din zonă. Abordarea tipică discursului american este aceea a intervenţiei preventive în scopul impunerii unor valori considerate unanim acceptate şi în acelaşi mod înţelese de către toate popoarele.
Întrebările fireşti pe care mi le pun sunt:
– în ce măsură România are autoritatea legitimă pentru impunerea unei astfel de strategii intervenţioniste?
– care sunt resursele de instituţionalizare, strategice şi de sprijin logistic extern pentru implementarea unui astfel de proiect de politică de securitate la nivel regional?
– care este interesul naţional al României în impunerea şi implementarea acestui proiect?
Din păcate, pentru toate aceste întrebări, de bun-simţ de altfel, preşedintele Băsescu are un răspuns slab şi puţin credibil. Dacă la întâlnirea de la Palatul Cotroceni, recunoştea lipsa unei strategii de securitate pentru zona Mării Negre, în mai puţin de o lună, preşedintele Băsescu anunţă la întâlnirea cu studenţii români că o astfel de strategie există şi ea urmează să fie trimisă oficialilor europeni.
Din punct de vedere imagologic
Conceptul “zonei de securitate la Marea Neagră” lansat încă de la începutul mandatului prezidenţial a avut drept scop atragerea atenţiei oficialilor internaţionali asupra României şi a interesului ei strategic. O ţară mică cu astfel de viziuni şi pretenţii de securitate nu poate şi nu trebuie să treacă neobservată, pare să spună preşedintele. În acest sens, România vrea să devină purtătorul-pivot al unei idei, al unui concept şi al unei viziuni de securitate. Meritul statului român şi implicit al preşedintelui Băsescu va fi acela de a fi tras semnalul de alarmă în ceea ce priveşte ozonă “încărcată” de conflict latent şi de ameninţări asimetrice, aşa cum este zona Mării Negre. Cu alte cuvinte, după spusele lui Traian Băsescu, România doreşte să fie tratată ca un stat-parte la reuniunea marilor state şi totodată ca punct de coeziune, de cooperare transregională şi totodată de ameliorare a clivajelor dintre Est şi Vest, dintre Europa şi SUA, dintre spaţiul ex-sovietic (cu accente autocratice) şi cel democratic vestic, occidental. În altă ordine de idei, prin discursul său, preşedintele “măguleşte” tendinţele expansioniste ale SUA, prin identificarea unei zone de intervenţie preventivă.
Nu ştim cât de eficient este acest proiect chiar şi numai din punct de vedere al imaginii de ţară. Un lucru este cert: de când Traian Băsescu este la Cotroceni, România nu a primit vizita nici unui preşedinte de ţară, iar, în ultimele luni, preşedintele Băsescu nu a mai fost invitat de nici un oficial.
Din punct de vedere comunicaţional
Acesta este punctul cel mai nevralgic al discursului prezidenţial în materie de politică externă. Cam toţi cititorii ştiu “tarele” preşedintelui Băsescu: engleza absolut deficitară, celebra “axă”, confuzia dintre “trupe de ocupaţie” şi “trupe de menţinere a păcii” până la reducerea relaţiilor externe la dimensiunea unei parabole, având ca personaj central “licuriciul”.
Cu toate acestea, nu trebuie să trecem cu vederea virajul de 180 de grade pe care îl face, în evoluţia sa, discursul prezidenţial. Încă din campania electorală, Traian Băsescu refuza ideea unei Românii care preferă mai degrabă să intre în 2008 decât să fie “îngenuncheată” în faţa Europei. Astăzi, preşedintele Băsescu anunţă că România intră în 2007, refuzând orice variantă de calcul al vreunui plan B. Mai mult, candidatul la preşedinţie vorbea despre “tainul” pe care preşedinţii europeni vin să-l ia atunci când încheie contracte avantajoase doar pentru ei (de exemplu Bechetel). Chiar dacă persistă o oarecare intransigenţă în ceea ce priveşte contractele încheiate de PSD, acelaşi preşedinte preferă să se “închine” direct “licuricilor mari” decât să mai ceară favoruri unor “licurici” mai mici.
În loc de concluzii
Perspectivele comunicaţionale şi politice ale discursului de politică externă al preşedintelui sunt distorsionate de altfel de ieşiri publice care numai prezidenţiale şi diplomatice nu sunt. Din punct de vedere politic, discursul lui Traian Băsescu rămâne unul electoral, intern, de “miştocăreală”, în care scopurile reale de politică externă ale României sunt pierdute în învelişul impropriu, greoi, lipsit de consistenţă şi în totală discordanţă cu expectanţele de construcţie ale discursului sofisticat, sobru şi complex de tip european.
Din punct de vedere comunicaţional şi imagologic, preşedintele Traian Băsescu mizează pe vulnerabilităţile electoratului legate de problematica economică, dar nu are soluţii concrete în ceea ce priveşte asumarea şi respectarea de către România a angajamentelor faţă de Uniunea Europeană. În schimb, discursul şi prototipul prezidenţialist de conducere stimulează apetenţa electoratului pentru lideri cu tendinţe autoritariste. Ponderea mare a referinţelor la securitatea externă şi similitutidinile cu discursul american stimulează indirect preferinţele românilor pentru naţionalism şi conformism identitar.
Spre deosebire de vest-europeni, est-europenii, dar cu precădere cei din statele în curs de aderare, nu sunt atât de deranjaţi de tendinţele globaliste şi expansioniste ale SUA. Politica externă a României a căutat adesea o cale mediană de interferenţă a intereselor sale în calitate de stat NATO şi viitor membru al UE. Chiar dacă românii nu văd terorismul ca pe o ameninţare majoră la adresa securităţii personale, stimularea unor categorii de insecuritate (legate de statutul profesional, venitul familiei şi viitorul copiilor) îi face mai dependenţi de modelul american (datorită forţei lui de impunere) decât de cel european. Prin urmare, discursul preşedintelui Băsescu reprezintă un mixaj între elementele autoritariste şi modelul discursiv american, un discurs ce rezonează în profilul alegătorilor prin raportare la ambele problematici:
1. vulnerabilităţile legate de tematica socio-economică sunt satisfăcute prin discursul autoritarist al preşedintelui, chiar dacă nu găsesc în el şi soluţiile concrete;
2. vulnerabilităţile de natură identitară sunt stimulate prin dependenţa de un model global, hegemonic, gata oricând să le vină în întâmpinare.
Din analiza de mai sus, rămâne o realitate politică absolut îngrijorătoare. De când a preluat mandatul, preşedintele Băsescu condamnă Româniala o izolare internaţională, cu atât mai alarmantă cu cât ne apropiem de data integrării europene: nici un preşedinte de ţară nu ne-a vizitat, iar, în ultimele luni, preşedintele Băsescu nu a mai fost chemat în vizită de către nici un oficial străin.
Ultimul eveniment de politică externă, respectiv summitul ONU, este, de asemenea, reprezentativ pentru analiza de mai sus!
Publicat în : Politica interna de la numărul 30
