S-a terminat prima lună a anului, şi România nu avea încă un buget. Deşi are în Parlament cea mare susţinere a unui guvern post-decembrist, “Parteneriatul pentru România” generează doar haos administrativ. Nu se ştie ce măsuri anti-criză se vor aproba din lista prezentată public, nu se ştie dacă ne vom împrumuta sau nu de la FMI, UE, BERD sau de pe piaţa financiară. Toate măsurile anunţate de guvernul Boc, de la interzicerea cumulului salariului cu pensia, până la “îngheţarea” salariilor în sistemul de stat, eşuează în ridicol. În vremea asta, leul pică şi economia îngheaţă, fără ca cineva din administraţie să pară preocupat de amănuntele acestea plictisitoare.
Întrebarea care se pune este de ce a mai fost nevoie atunci de un guvern de coaliţie larg majoritară şi dacă nu cumva ar fi fost mai bine un guvern monocolor. Deşi, după cum se vede, rezervele de competenţe ale ambelor partide nu sunt suficiente pentru acoperirea cu necesarul de personal – problemă veche a partidelor politice româneşti –, darămite dacă ar fi fost vorba doar de unul singur. Ceea ce se întâmplă zilele acestea ne arată limitele foarte scăzute ale unei clase politice nepregătite să gestioneze nici măcar o situaţie de normalitate, darămite una de criză. Eşecul – fiindcă deja cred că putem vorbi de un eşec – este validat chiar de către preşedinte care începe să se delimiteze de guvernul pe care l-a creat şi despre care am aflat că era negociat încă de acum doi ani, când numai opoziţia lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase şi a celor câţiva fideli ai acestora a făcut să nu se împlinească încă de atunci.
Desigur, când premierul are reputaţia unui om care nici măcar nu strănută fără a primi încuviinţarea lui Traian Băsescu şi dacă până acum făcea naveta între Cluj şi Bucureşti, acum face naveta între Victoria şi Cotroceni, ba chiar s-ar putea spune că stă mai mult la Cotroceni decât la Victoria, este greu ca cineva să mai accepte ca reală distanţarea lui Traian Băsescu.
Chiar dacă lucrurile stau altfel, pentru opinia publică este vorba de guvernul Traian Băsescu şi nu are rost să punem în cârca lui Emil Boc ceva cu care bietul om nu are nici o legătură. Problema preşedintelui este însă că, deşi guvernul este “pe numele său”, nu reuşeşte în nici un fel să-l controleze. Aripa ostilă lui din PD şi-a impus oamenii şi refuză cooperarea, iar controlul asupra PSD este o iluzie pe care nu-mi dau seama cum un om politic atât de abil ca preşedintele nu a înţeles-o. PSD este departe de monolitul cu Ion Iliescu în vârf al anilor 1990. Acum este o federaţie de interese şi găşti. Chiar şi termenul de federaţie este prea mult în context, deoarece aceasta presupune coordonarea întru scopuri comune. Or, PSD nu are scopuri comune, nu are interese comune, exceptând poate ajungerea la guvernare (deşi chiar şi aici avem o aripă care ar fi preferat rămânerea în opoziţie).
Chiar dacă Traian Băsescu nu s-a remarcat niciodată prin ţinerea cuvântului, ipoteza ca el să nu mai candideze este una demnă de luat în considerare. Într-un articol mai vechi am argumentat că viitoarea campanie prezidenţială se va desfăşura în cu totul alte circumstanţe. La vremea respectivă, partidele se vor fi instalat la putere la nivel local, central şi european, astfel încât o nouă campanie nu prea îşi justifică investiţia prin ROI-ul generat, preşedintele dispunând de prea puţine pârghii reale. După cum s-a văzut, cel mai jucător dintre preşedinţi nu a reuşit să dea jos un guvern ostil, a fost forţat să numească unul care numai aparent îi este favorabil şi pentru care va achita el nota de plată, deşi de data aceasta nu va fi consumat nimic. Ca atare, candidatul va trebui să se căciulească în faţa partidelor pentru a fi ajutat în campanie. PSD este incontrolabil şi nu are nici un interes să-l sprijine, PD este controlat doar parţial şi, oricum, capacitatea de mobilizare este discutabilă în circumstanţele date. Punând la socoteală şi criza şi performanţa slabă unui guvern pe care nu-l stăpâneşte, şansele lui Traian Băsescu de a mai obţine un nou mandat sunt subţiri. Anunţul că poate să nu mai candideze este o încercare de a pune presiune pe PD, care riscă, în eventualitatea instalării unui preşedinte PSD, să fie exclus de la guvernare.
Deocamdată, ipoteza ne-candidării rămâne doar atât: o ipoteză. Ea poate deveni realitate dacă sondajele vor confirma trendul descendent al preşedintelui şi al democraţilor, fiindcă o altă caracteristică a preşedintelui este frica. Episodul “demisionez în cinci secunde” ne-a arătat că Traian Băsescu nu este deloc iresponsabil şi nu se aruncă niciodată în bătălii prea riscante, pe care nu le poate câştiga. Dacă nu va mai candida nu va fi în nici un caz ca o asumare a eşecului propriu, ci pentru evitarea umilinţei înfrângerii. Or, ca să nu se transforme într-un învins ca Emil Constantinescu pe care îl tot ironiza, va trebui să ia decizia înainte de a deveni evident pentru toată lumea că nu mai are şanse de a câştiga.
Din păcate, guvernul va trebui să continue echilibristica actuală până la alegerile parlamentare, ceea ce înseamnă o repetare pentru încă nouă luni a tot ce s-a întâmplat până acum. Mă rog, poate că, între timp, vor reuşi să aprobe şi bugetul. Pentru PD este cum nu se poate mai prost. Dacă se retrag de la guvernare, vor fi acuzaţi de “labilitate psihică”, “frică de greutăţi”, “incapacitate de asumare a răspunderii” (lăsând la o parte imposibilitatea cuiva de a mai convinge cineva pe democraţi să se retragă a doua oară). Dacă rămân, îşi consumă încetul cu încetul sprijinul electoral. Pentru PD nu întrevăd un viitor prea luminos. Asumarea guvernării în timp de criză, bâlbâielile administrative, înşelarea aşteptărilor electoratului, reducerea influenţei lui Traian Băsescu creează premisele unei reduceri semnificative a cotei electorale a democraţilor. Cu tot baletul lui Boc între Cotroceni şi Kiseleff, mă tem că sunt prea puţine şansele unei performanţe guvernamentale, măcar la nivelul guvernului Tăriceanu. Merită amintită şi decizia sinucigaşă de a-l lua în guvern pe Adriean Videanu, un personaj odios pentru bucureşteni, şi încă într-o poziţie de gestionare a crizei economice (alături de un alt amator).
Retragerea lui Traian Băsescu poate aduce pentru democraţi o prăbuşire a la PNŢCD, cu Traian Băsescu în rolul lui Emil Constantinescu “învinsul sistemului”, cu Emil Boc în rolul lui Victor Ciorbea şi cu Mircea Geoană în rolul lui… Traian Băsescu.
PSD beneficiază de ministere de imagine şi poate eluda responsabilitatea pentru criză, aruncând pisica moartă în ograda democraţilor. Cu greu îi poate concura cineva la populism – din păcate, acesta prinde foarte bine în perioade de criză. Dacă vor continua modelul Cuza, cum face ministrul Sănătăţii, Ion Bazac, succesul este asigurat. Ceva similar încercase şi Eugen Nicolăescu, fostul ministru, numai că el a eşuat în penibil. În plus, fac şi pe victimele, plângându-se că democraţii au ministerele “cele mai bănoase”.
Realitatea este că “Prostănacul” l-a “făcut din vorbe” pe “Jucător” şi în proporţie de 95% va fi viitorul preşedinte al României. Nu cred că Sorin Oprescu va intra în cursă, deşi probabil că Ion Iliescu şi Adrian Năstase îl presează şi PNL îi face ochi dulci. Problema reală a lui Oprescu este că nici gruparea Iliescu, nici PNL nu dispun de resursele necesare unei campanii la nivel naţional, acolo unde sprijinul baronilor locali este esenţial. Oprescu ar pierde Bucureştiul (fiind greu de presupus că va câştiga ceva aici), iar din ţară nu va putea aduna foarte multe voturi, notorietatea lui fiind mai degrabă una la nivel local (Capitală). În plus, Primăria îi oferă mult mai mult decât i-ar putea oferi preşedinţia.
PNL nu se aude deloc deocamdată, ceea ce nu este chiar o strategie rea. Pentru ei este bine să aştepte ca noii miniştri să-i facă uitaţi pe Nicolăescu, Chiuariu, Adomniţei sau Cioroianu şi, bineînţeles, pe inegalabilul Vosganian, care va intra în istorie prin cea mai dezastruoasă execuţie bugetară, din 2008. Pentru a creşte, însă, este nevoie să facă ceva. Deocamdată nu par a avea o strategie clară. Acţiunile lui Crin Antonescu şi ale lui Ludovic Orban nu sunt serioase.
Primul este doar un chibiţ care n-a jucat niciodată, iar celui de-al doilea îi lipseşte anvergura şi seriozitatea. Un înlocuitor al lui Călin Popescu Tăriceanu trebuie căutat în altă parte, nu la cei doi. Din punct de vedere strategic, înlocuirea lui Tăriceanu s-ar impune, însă nici unul dintre cei doi nu reprezintă o soluţie. Din păcate, faptul că Crin Antonescu este cel mai bun orator parlamentar nu anulează capacitatea lui de fofilare când vine vorba de acţiune, în ciuda faptului că este privit cu simpatie de electorat, iar Ludovic Orban are o imagine mult prea proastă în afara PNL pentru a reprezenta cu adevărat o soluţie.
Pentru PNL o soluţie ar trebui să vină din partea noii generaţii de politicieni, însă nici unul nu pare a avea anvergura necesară. Totuşi, este de observat că PNL este partidul care a adus cei mai mulţi oameni noi în politică în ultimii patru ani.
Ne va aştepta un an greu, cu o presiune socială crescândă. Cu o clasă politică lipsită de soluţii concrete, este posibil ca această presiune să se manifeste, chiar violent, mai ales că sindicatele autohtone sunt compromise total şi nu pot asigura o coordonare astfel încât mişcarea socială să se canalizeze către ceva concret. În absenţa unei coordonatori, riscurile degenerării sunt foarte mari. Cum ministerele economice sunt la PD, este clar cine va plăti oalele sparte. Nu este exclus chiar ca PSD să încurajeze aceste mişcări pentru a pune presiune pe parteneri, însă ar fi o mişcare riscantă.
Probabil că, începând de luna viitoare, pe măsură ce agenţii economici vor observa că nu au nimic de aşteptat de la stat, vor încerca să caute soluţii pe cont propriu, ocazie cu care economia se va dezmorţi în sfârşit. Depinde foarte mult de gradul de colectare a impozitelor aferente trimestrului patru (acesta fiind probabil unul dintre motivele principale ale amânării adoptării bugetului). Un grad de colectare rezonabil va aduce o rază de lumină şi încredere în economie şi o gură de aer pentru moneda naţională, greu încercată. Un grad redus de colectare va induce în schimb o presiune puternică asupra guvernului şi atunci scenariul Victor Ciorbea/ PNŢCD se va repeta, mai ales că în scenă va intra şi FMI, cu rezultate asemănătoare (atunci au fost 3 ani de recesiune).
