Vae victis… Nu ştiu câţi îşi mai aduc aminte povestioara din spatele acestei sintagmecare a fost folosită atât de mult, încât de o bună bucată de vreme a intrat oarecum în desuetudine, deşi în mod sigur v-a reveni destul de curând. Dar şi povestioara are tâlcul ei am putea spune, nu numai sintagma. Se spune că în perioada de început a cetăţii romane, când Roma nu dădea încă semne că va deveni un imperiu global pentru antichitate, cetatea a fost cucerită de triburile celtice ale galilor. Cuceritorii au cerut o cantitate uriaşă de aur de la învinşi, iar când aceştia spăşiţi au protestat zicând că nu posedă o asemenea cantitate, conducătorul barbar şi-a pus în talerul cântarului şi sabia sa uriaşă, jignindu-I încă o dată pe urmaşii lui Eneea cu vorbele mai sus pomenite  vae vicits (vai de cei învinşi).

Tâlcul povestioarei romane este unul cât se poate de deschis, şi într-o anumită interpretare deosebit de potrivit pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul şi după turul doi al campaniei prezidenţiale, când candidatul PSD s-a pus, fără voia lui, în postura de învins apriori.

Campania celor polar diferiţi

În această campanie electorală ternă, şi pentru foarte mulţi insuportabil de normală, turul doi al alegerilor prezidenţiale a fost aşteptat ca şi o mare finală, un fel de cupa cupelor politicii româneşti, o întâlnire fulminantă care să aducă odată pentru totdeauna lumină în politica românească. Şi asta, pentru că aşa cum am mai repetat de prea multe ori, în România există o neîncredere funciară în organizaţie (partidul sau sindicatul) şi o încredere uriaşă în Omul care conduce organizaţia, şi care devine de obicei şi conducătorul naţiunii. Iar această încredere, se vede şi s-a văzut, este împărtăşită de toată lumea, de la sătenii cei mai simpli până la marea majoritate a intelectualilor rasaţi din ţară, doar că opţiunile lor au fost, cel puţin la aceste alegeri, exact pe dos. Cele două Românii, de care vorbea Adrian Năstase, s-au polarizat în turul doi dând sentimentul de normalitate democratică a alegerilor, căci cei doi candidaţi au fost polar diferiţi.

Băsescu – urmaşul freudian al lui Iliescu

În ceea ce îl priveşte pe Traian Băsescu, personalitatea sa explozivă, capacitatea extraordinară de comunicator şi stilul său nonconformist I-au dat posibilitatea de a relaţiona mult mai bine cu societatea, şi în special cu cea urbană, deşi nici în mediul rural nu este lipsit de popularitate. Ceea ce l-a făcut pe Băsescu preşedinte nu au fost nici programele şi nici promisiunile, ci el însuşi, dând astfel seamă de lucrul pe care mulţi l-au intuit de mai multă vreme, şi anume că el este mult mai aproape de figura şi stilul lui Ion Iliescu decât contracandidatul său, chiar dacă acesta a fost conjunctural sprijint de fostul preşedinte al României. Cine I-a văzut pe Băsescu şi Iliescu împreună, detaşaţi şi zâmbitori în calitate de fost şi actual preşedinte poate să înţeleagă cât de asemănători politic şi uman sunt cei doi. Amândoi sunt genul de oameni bătăioşi, care au luptat politic în alegeri, în parlament sau în funcţii publice folosindu-şi exclusiv imaginea şi talentul, fără sofisticării intelectuale.

Spre deosebire de Băsescu, şi deci şi de Iliescu, Adrian Năstase a fost genul de om politic care s-a folosit permanent de sistem, fără să îşi expună prea mult imaginea. El n-a participat la curse electorale, în afara celor parlamentare unde a fost asigurat de sistemul de liste. Doar în calitate de premier el şi-a folosit imaginea, dar atât datelor naturale şi a celor impuse de funcţie această imagine a fost deformată în aceea a personajului distant şi deci arogant, a premierului tehnocrat, dar şi a preşedintelui de partid care trebuie să împace imagistic corupţia din partid cu modelul de guvernare alert şi exthaustiv. Astfel imaginea lui Adrian Năstase ca premier nu s-a mai suprapus peste imaginea lui Adrian Năstase candidatul la funcţia supremă în stat. Din acest motiv, alăturând imaginea sa cu a altor personaje din PSD Adrian Năstase a sentimentul de tip parvenit şi ţeapăn la o nuntă de cartier sărac, unde lumea se distrează de la sine şi nu are nevoie de morocănoşi. La o nuntă de genul ăsta Iliescu şi Băsescu s-ar simţi în largul lor, diferit cei drept, dar şi vârsta aduce nuanţe. Pe când Năstase, doar calitatea de naş l-ar salva de ridicol, căci el nu există decât ori fie pus de cineva în frunte sau ca un individ obscur în calitate de nuntaş.

Băsescu între concertele hip-hop şi Cotroceni

Lipsa de popularitate a lui Năstase a fost discutată deseori de diverşi analişti politici, şi stafful său de campanie, din nefericire, nu a ţinut seama de asta, ci a bătut monedă tocmai pe genul viguros şi frumuşel, gen fără legătură cu imaginarul colectiv, şi în special cu imaginarul urban al tinerilor care tocmai au votat pentru prima dată, a tinerilor care ascultă Paraziţii şi n-au auzit de Wagner, a tinerilor care folosesc cuvinte urâte şi a căror tată seamănă mult mai bine cu un Băsescu decât cu un Năstase. Tipul de fumător ironic, care poate să bea oricând o bere sau chiar un coniac Unirea cu băieţii la ultima crâşmă de cartier cu aceeaşi dezinvoltură cu care s-ar putea duce o recepţie oficială este ceea ce place acestor tineri. Individul care nu se uită neapărat la Uniunea Europeană cu spaime de birocrat prins cu tema nefăcută, care joacă bine pe naţionalism dar şi pe relaţia specială cu SUA (ceea ce acum e cam acelaşi lucru) pare a fi favoritul clasei mijlocii, care nu prea ştie dacă e bine sau nu să intre acum în Europa. Personajul acela ciudat, şpanchi şi chel care se luptă cu toată lumea – un Don Quijote administrativ – place administratorilor de bloc sau scară din oraşele patriei, care îşi aduc aminte cu groază de ingerinţele guvernamentale privind căldura mult mai bine decât cupoanele de căldură pentru pensionari. Această popularitate nu a avut-o Adrian Năstase şi cred că nici nu a căutat-o.

Într-o emisiune de mare audienţă creatorul de imagine al lui Adrian Năstase a declarat dezinvolt că în consiliază pe fostul premier pentru că acesta reprezintă singura garanţie a unei Românii debarasată de Ion Iliescu, împotriva căruia el (creatorul de imagine) luptase şi în campaniile electorale trecute. Astfel, deşi au apărut zeci de afişe cel puţin imorale (nu mă pronunţ în privinţa neconstituţionalităţii) în care Iliescu îi oferea simbolic ştafeta lui Năstase, declaraţia lui Bogdan Teodorescu a avut un mai mare impact asupra electoratului rural, sprijinitorul asiduu al lui Iliescu, care în acest tur doi nu s-a mai înghesuit la vot. Iar cei care s-au dus au votat nu neapărat pe Adrian Năstase cel simpatic, ci pe fostul premier care le-a dat sentimentul că a făcut ceva pentru spaţiul rural – adică raţiunea a învins imaginea.

De altfel, în mod paradoxal, mi se pare că Năstase a fost votat mult mai raţional decât Traian Băsescu, adică de grupele de vârstă pe care şi le-a dedicat programatic – pensionarii şi pensionabilii, de acele grupe intelectuale care respectă gradul didactic şi nu prestaţia didactică – muncitorii şi micii funcţionari, şi de grupele de venituri care sunt dependente complet de stat. Băsescu a fost votat cu furie împotriva unui Năstase care le-a apărat până în pânzele albe pe Hildegard Puvak şi pe Rodica Stănoiu, care I-a adus la guvern pe Miky Şpagă şi pe OctavCozmâncă, fără a avea un electorat sistematizat, în afara tineretului care vede în el un tată identic cu tatăl natural din spaţiul urban. Astfel scorul strâns dintre cei doi nu a fost dat de electoratul votant ci de non-votanţi, de lipsa masivă la vot a aproape jumătate dintre cetăţeni – care se zice că este un semn al normalităţii, deşi eucred căeste un semn al inconştienţei politice.

Mai mult, presând societatea să accepte şi un guvern de coaliţie condus de PSD, după alegerile general, Năstase a sporit şi mai mult sentimentul de frustare a celor care s-au opus şi se opun ideii că viitorul guvern va avea în componenţă pe aceeaşi oameni, asupra cărora pluteşte bănuiala că ar fi patronii corupţiei. Teza lui Băsescu că nu va accepta un asemenea guvern a întărit puternic motivaţia celor care nu l-au votat pe Năstase, direct sau indirect. Şi astfel, dintr-o singură mişcare Adrian Năstase a pierdut, în acest moment, tot în plan politic şi de imagine. A pierdut partidul care nu va mai recunoaşte un lider care a pierdut alegerile, a pierdut posibilitatea de a se mai strecura într-un guvern şi deci şi posibilitatea de a mai face jocuri politice la nivel înalt, şi a pierdut şi simpatia celor care au crezut în el după prestaţia jalnică din turul doi. De acum începe politica fără Adrian Năstase.

România lui Băsescu

Asumându-şi funcţia de preşedinte al României Băsescu deschide o nouă eră politică, nu neapărat diferită în planul imaginii – dacă vedem că românii cu excepţia anului 1996 au votat zâmbetul – cât în planul felului de a face politică. Expansivul şi miştocarul Băsescu va trebui să dea seama de acum de felul în care vede el formula cea mai înţeleaptă de a repoziţiona ţara în orbita europeană şi mondială. Va avea de-a face cu democraţia reală, în care puterile lui se vor limita constituţional – deşi acum apare în postura celui care asumă un anumit cezarism. Şi, în sfârşit, se va afla în postura de a scăpa partidul şi alianţa din mână, dând semnul că politica românească se pregăteşte pentru o nouă clasă politică.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 21