Este de semnalat că, în istoriografia română, legătura de nedespărţit dintre proclamarea independenţei naţionale, exercitarea ei şi problema Basarabiei a fost de cele mai multe ori neglijată.
Între translaţia de frontiere şi schimbul de teritorii
Dobândirea independenţei de stat, consecinţa acţiunii române în cadrul războiului româno-ruso-turc din 1877, integrarea gurilor Dunării şi a Dobrogei “lui Mircea cel Bătrân” în corpul ţării, aşa cum ieşea aceasta dintr-un război victorios, au lăsat în umbră unul dintre cele mai importante aspecte politice ale acestui mare moment istoric: pierderea – cu acelaşi prilej – a sudului Basarabiei.
Această chestiune prezintă două aspecte esenţiale. Primul este legat de procedeul diplomatic al TRANSLAŢIEI de frontiere, armă clasică din arsenalul vechi şi nou al diplomaţiei ruse, ulterior sovietică; al doilea priveşte metoda SCHIMBULUI forţat de teritorii, schimb riguros politic şi nelegat nici de jurisdicţii istorice, nici de realităţi etnico-social-economice. Chestiunea Basarabiei, problema-cheie pentru înţelegerea efectivă a mecanismului politicii generale ruseşti, se pretează astfel, în ambele cazuri, unei largi exemplificări.
Translaţia de frontiere
Materializare în fizica politică a principiului impenetrabilităţii corpurilor, translaţia de frontiere apare ca o înaintare generală şi paralelă într-o aproximativ aceeaşi direcţie a frontierelor, comune şi opuse, ale statelor angajate în proces. Tactică geopolitică tipic rusă, translaţia de frontiere, care a creat spre exemplu actuala Polonie, împingând-o peste Silezia şi Pomerania, spre vest, pentru a compensa amputarea sa estică, este veche ca invenţie.
“Împingerea” vecinului peste vecinul său a favorizat în Evul Mediu diverse concentrări teritoriale în perioada în care statele feudale se transformau mai mult sau mai puţin brutal în state centralizate de tip modern, ilustrând “marea” şi mai ales “mica” politică a monarhiilor ce tindeau spre absolutism. Procesul însă se desfăşura de cele mai multe ori în interiorul zonei de viaţă a aceluiaşi popor – în ceea ce aveau să devină până la urmă Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania sau Germania…
Căzută în desuetudine – datorită ideilor secolului al XIX-lea zis al “naţionalităţilor” – această metodă de “înaintare pe teren” a devenit ulterior nefirească şi deci de neconceput. Singură, diplomaţia ţaristă, în pană de mijloace oneste, a cultivat-o dându-i o noua viaţă începând din 1877. Executată uneori în faze succesive şi devenind apoi “clasică”, ţinta finală a acestei metode de imperialism activ trebuia să fie înaintarea Rusiei până la ţărmurile Mării Adriatice şi ale Mării Egee şi bineînţeles dobândirea inestimabilului, mult-visatului Constantinopol.
Răsluirea Moldovei din 1812 prin luarea “pur şi simplu” a Basarabiei, apoi reluarea sudului acesteia în 1878 – retrocedat între timp prin Pacea de la Paris din 1856 – şi în fine reanexarea ei şi însuşirea Bucovinei de Nord în 1940, ca şi integrarea acestor teritorii URSS prin Pacea de la Paris din 1946 constituie faze tipice ale aplicării procedeului translaţiei de frontiere în ceea ce priveşte România.
Analiza acestei strategii care a culminat în anii 1877-1878, când i s-a atribuit principiul acceptat ca subînţeles, de către puterile occidentale, ne obligă să pornim de la punctul zero al chestiunii: adevărata frontieră ruso-română, în accepţiunea de altfel comună a părţilor interesate.
Adevărata frontieră ruso-română
Este ştiut că, atât înainte, cât şi după ajungerea Rusiei pe Nistru, acest fluviu a constituit frontiera normală şi implicit linia de demarcaţie recunoscută dintre români – respectiv Moldova ca entitate statală – şi regiunea ucraino-sud-rusă.
Chiar argumentul conform căruia pentru ca un fluviu să poată constitui o frontieră stabilă trebuie să fi fost mai înainte un ax pentru “debordări” politico-administrative, de o parte şi de alta a părţilor interesate, nu lipseşte din istoria Nistrului.
Dacă elemente slave au depăşit Prutul în epoca formării statului moldovean, în schimb colonizarea românească a regiunii de dincolo de fluviu, spre răsărit, a fost, începând din secolul al XV-lea şi până în epoca Ecaterinei a II-a, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, deosebit de activă. Uneori, chiar şi administraţia de stat a urmat-o, ca de exemplu în secolul al XVII-lea, sub domnia principelui moldovean Gheorghe Duca.
Nu mai este cazul să menţionăm înţelegerea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir în ceea ce priveşte frontierele Moldovei şi vom trece direct la acţiunea politică şi diplomatică a Rusiei din timpul Ecaterinei a II-a (1762-1796), care – în fapt – nu făcea decât să o continue şi să o lărgească pe cea a lui Petru cel Mare.
Încă din 1765, agenţi ruşi, în special călugări, care parcurgeau nu numai Moreea sau insulele Arhipelagului Grecesc până în Creta, Tesalia, ţinutul Muntenegrului, Albania, Rumelia, restul Greciei continentale, dar mai ales principatele Moldovei şi Valahiei distribuind broşuri, bani, chiar incitând la răscoală şi promiţând peste tot “iarbă de puşcă şi plumbi”, făceau parte dintr-o organizaţie anume întemeiată, pusă sub conducerea lui Alexis Orloff, fratele amantului Ecaterinei şi ucigaşul soţului acesteia. Istoria lui Hermann (“Geschichte des Russischen Staats”, Hamburg, 1853, vol. V, pp. 695-705), precum şi o lucrare anonimă publicată la Frankfurt, în 1771, în 6 volume (“Geschichte des gegenwärtigen Krieges”) redau explicit toată ţesătura acestei organizaţii, un fel de NKVD exterior “avant la lettre” despre ale cărei acţiuni vorbesc pe larg scrisorile schimbate între fraţii Galiţin şi Volkonski, extrase de Hermann din arhivele ruse între 1849 si 1852.
Posteritatea posedă nu numai manifestul lui Orloff, dar şi un noian de informaţii precise şi oficial recunoscute de autorităţile ruse (vezi documentele aparţinând istoriografiei ruse privind PACTUL încheiat la Pisa în Italia între ruşi şi viitorii şefi balcanici naţionali ai mişcării plănuite). Datorită acestei pregătiri, în 1788, odată consumată ruptura cu Înalta Poartă, Dolgoruki debarca în Dalmaţia armele cu care muntenegrenii îi vor ataca pe turci în Albania, iar Rumianzov intra, fără ca trupele sale să tragă un singur foc, în Bucureşti, unde este frenetic aclamat de populaţie.
Au urmat cinci ani de lupte, ce aduc în cele din urmă victoria rusă. Deşi constituind, în fapt, sentinţa de “condamnare la moarte” a Imperiului Turc, pacea încheiată la Kuciuc Kainargi este MODESTĂ în câştiguri efective, “nediplomatice” pentru Rusia.
Proiectul Ecaterinei a II-a stabileşte hotarul la Nistru
De ce această modestie? Din cauza PROIECTULUI GRECESC al Ecaterinei, acel proiect care pune atât de susţinut şi de limpede NISTRUL drept hotar, politic justificat expressis verbis între lumea rusă şi cea românească.
Proiectul grecesc al ţarinei avea drept scop eliminarea Turciei din Europa prin crearea unui imperiu grec independent. Un imperiu care înlocuia pe arena geopolitică sud-est europeană “împărăţia sultanului”.
Între cele trei imperii (rus, austriac şi grec), Ecaterina dorea să existe un stat-tampon, independent şi neutru de formă monarhică, un regat al DACIEI despre care ţarina însăşi preciza: “Il conviendrait, ce me semble, de statuer préalablement et a jamais qu’il y eut un état indépendant entre les trois empires (la Russie, l’Autriche et l’Empire Grec renouvelé) qui serait maintenu a toujours dans l’indépendance des trois monarchies. Cet état jadis connu sous le nom de Dacie pourrait etre formé des provinces de Moldavie, Valachie et Bessarabie sous un souverain héréditaire de la réligion dominante dans les dits pays… Les bornes de ce nouvel état devront etre circonscrites par le DNIESTER et la Mer Noire du coté de la Russie, et de celui des Etats Autrichiens par la derniere prise en possession que j’ai garantie a Votre Majesté Impériale…”
Desigur că proiectul “dac” al Ecaterinei a II-a era destinat întronării “regelui” Potemkin, în noul regat, totuşi stabilirea hotarului la Nistru face dată în istorie!
Comentând în particular proiectul grecesc al Ecaterinei a II-a, ţarul Nicolae I împărtăşea englezului Hamilton Seymour (conform cu scrisoarea confidenţială adresată de acesta din urmă din Sankt Petersburg, la 23 ianuarie 1853, lordului John Russell) că “visele şi planurile în care se complăcea ţarina Ecaterina au fost transmise până la el, dar că nu şi le însuşise. Ţarul făcea precizări, la adresa opiniei publice engleze, pentru a risipi “bănuielile înveterate” ale guvernului de la Londra în ceea ce priveşte politica rusă.
Continuare în numărul următor
Notă: Prof. univ. dr. doc. ing. Doru Todericiu (n. 1921) este universitar francez, istoric al ştiinţei şi tehnicii, inginer chimist, cercetător ştinţific la C.N.R.S. (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Paris), doctor în Istorie, doctor de stat în Litere şi Ştiinţe umane (Sorbona, Paris), profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Geneva. Prestigioasa “Encyclopaedia Britannica” (1971, vol. 19, pag. 404 “Rockets and guided missilels”) recunoaşte rezultatele cercetărilor prof. dr. doc. ing. Todericiu şi prioritatea manuscrisului lui Conrad Haas de la Sibiu (Varia II 374) în domeniul creării rachetelor multiple moderne. Membru al Comitetului Lavoisier, prof. dr. doc. ing. Todericiu a publicat, sub pseudonimul Pierre Carnac, o serie de lucrări în edituri de prestigiu din 11 ţări şi ample studii în domeniul ştiinţei şi tehnicii, istoriei civilizaţiilor, precum şi lucrări cu caracter enciclopedic general, legate de studiul simbolurilor în cultură şi arta vechilor civilizaţii europene, cât şi al contactelor transoceanice intercontinentale înainte de Columb. După 1989, în România i s-a publicat, în traducere, volumul “Atlantida, istoria unui mit”, apărut în 2003 la Editura Humanitas.
