Sfârşitul bipolarităţii şi a competiţiei ideologice între Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au generat, aşa cum se aştepta, o eră a păcii globale. Crescânda permeabilitate a statului şi scăderea rolului său, apariţia unor actori non-statali din ce în ce mai importanţi au accentuat tendinţele de fragmentare la nivel global, regional şi chiar local.
Ca un rezultat al acestei fragmentări, conflictele etnice şi procesele secesioniste (Somalia, Rwanda, Bosnia, Cecenia, Kosovo) devin un fenomen caracteristic al sfârşitului de secol XX. În statele fostului bloc comunist, în special în federaţiile de state precum Iugoslavia, Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, dar şi în statele unitare pe teritoriul cărora convieţuiau grupuri minoritare-etnice importante, au început să se facă simţite tendinţe centrifugale generate de noua dinamică internă şi regională din Centrul şi Estul Europei. În plan intern, aceste tendinţe au fost favorizate de procesul de modificare a instituţiilor, modificare desfăşurată pe fundalul procesului de tranziţie de la un regim comunist-totalitar la unul democratic. Instabilitatea politică s-a suprapus peste o instabilitate economică, generată de procesul de tranziţie spre o economie de piaţă. În plan regional, tendinţele centrifugale au fost favorizate de apariţia unui vid de securitate o dată cu desfiinţarea Pactului de la Varşovia şi a CAEN şi de eşecul actorilor internaţionali (UE, ONU, OSCE, SUA) de a interveni eficient fie pentru a preveni aceste procese fie pentru a le limita consecinţele negative.
“Etnicitatea este una din forţele care în moderaţie ajută la construirea comunităţilor, dar în exces duce la distrugerea lor”
Donald L. Horowitz, “Ethnic Groups in Conflict” 1985
Câteva consideraţii teoretice
Etnicitatea, ca forţă generatoare de conflicte etnice şi procese secesioniste a fost analizată de diverse abordări teoretice, în general, fundamentul său ideologic fiind atribuit naţionalismului modern. Etnicitatea nu presupune însă în mod obligatoriu apariţia unui conflict etnic sau a unui proces de secesiune. Nu toate grupurile etnice doresc să-şi creeze propriul stat pe teritoriul pe care îl ocupă, unele dorind să emigreze, altele să preia controlul statului în interiorul căruia coexistă sau doar să-şi mărească autonomia în cadrul acestuia, fără a-i contesta legitimitatea.
Dintr-o perspectivă politică, conflictul etnic poate apărea doar atunci când grupul minoritar etnic se activează politic ca urmare a unor acţiuni discriminatoare ale guvernului central. Aşa cum susţinea şi Peter Gourevitch el poate apărea atunci când activitatea politică şi economică este divizată diferenţiat de-a lungul unor regiuni distincte. Nu este însă suficient ca un grup etnic să se simtă alienat (să perceapă exploatarea economică de către un alt grup, declinul legitimităţii regimului politic, frica psihologică de represiune sau asimilare forţată) pentru a recurge la secesiune. El trebuie să se identifice printr-o ideologie şi conducere unice. În acest punct al tensiunilor, guvernul central poate opta pentru satisfacerea doleanţelor grupului etnic sau pentru reprimarea violentă a respectivei mişcări. În primul caz este vorba despre o secesiune paşnică ce apare prin modificări constituţionale acceptate şi de către grupul majoritar, doar în cel de-al doilea caz putându-se vorbi despre un conflict etnic.
Discriminarea politică este o condiţie suficientă, dar nu neapărat necesară, pentru ca violenţele inter-etnice să izbucnească. Alţi factori potenţatori sunt cei de natură economică. Regiunile subdezvoltate din cadrul unui stat tind să se alinieze la regiunile mai dezvoltate economic iar bunăstarea încurajează regiunile să se separe. De altfel, dacă ne uităm spre trecutul foarte apropiat al României, putem observa în stadiu incipient astfel de revendicări secesioniste în Transilvania, argumentate fie pe o superioaritate economică fie pe un tratament economic discriminatoriu al Bucureştiului.
Cele două dimensiuni, politică şi economică, pot fi identificate uşor în două procese de secesiune care au dus la destrămarea a două federaţii pe bătrânul continent. În cazul Cehoslovaciei a contat foarte mult dimensiunea economică, în timp ce în cazul Iugoslaviei predominantă a fost dimensiunea politică, deşi se poate vorbi şi de nuanţe de factură economică.
Nu iese foc dacă nu pui paie
Majoritatea statelor care au experimentat procese de secesiune s-au confruntat simultan cu două dinamici ce au interacţionat şi au intensificat conflictul etnic: politicieni care au folosit identitatea etnică ca factor mobilizator pentru a obţine suportul şi a-şi îmbunătăţi poziţia în cadrul grupului etnic şi teama auto-perpetuantă de insecuritate, sau dilema de securitate a grupurilor etnice. Procesul de tranziţie de la un regim totalitar şi o economie socialistă la un regim democratic şi o economie de piaţă intensifică aceste procese competitive deoarece crează oportunităţi pentru politicieni de a se folosi de identităţile etnice pentru câştiguri politice şi măreşte gradul de pericol resimţit de diversele grupuri etnice.
În cadrul statelor multietnice, identitatea etnică poate servi liderilor anumitor grupuri etnice ca mijloc de atingere şi menţinere a puterii politice. Deoarece membrii unui grup etnic sunt interesaţi de acele politici ce afectează direct respectivul grup, liderii acelui grup vor încerca să dezvolte acele politici ce favorizează grupul, frica de a pierde suport determinându-i să adopte poziţii din ce în ce mai intransigente în favoarea grupului pe care îl reprezintă, dezvoltându-se un proces de supralicitare a problemei etnice. Acest proces de “supralicitare etnică” reprezintă o situaţie în care elite aflate în competiţie încearcă să valorifice cât mai bine interesele unui grup în defavoarea altora. Competiţia politică pentru suportul unui grup etnic va creşte probabilitatea unor conflicte etnice. Când un guvern discriminează un anumit grup în favoarea altuia sunt create condiţiile pentru conflicte etnice şi sentimente separatiste. Când supralicitarea etnică se dezvoltă printre politicieni ce reprezintă interesele unui grup etnic ce nu se află la putere şi este subiectul unor discriminări din partea altui grup etnic (ce deţine puterea politică), acest proces de supralicitare conduce frecvent spre cereri de autonomie sau secesiune.
Dilema de securitate a grupurilor etnice se referă la acea situaţie în care statul nu mai poate influenţa sau media competiţia pentru putere dintre diversele grupuri etnice, în lipsa acestui rol fiecare grup dezvoltând strategii proprii pentru a-şi maximiza interesele, într-un context caracterizat de insecuritatea resimţită de fiecare grup în parte. Dacă statul nu mai poate proteja interesele tuturor grupurilor etnice, atunci fiecare grup va încerca să controleze statul, diminuând securitatea economică, fizică sau politică a celorlalte grupuri etnice şi abilitatea statului de a garanta securitatea pentru oricare grup.
Se poate vorbi, de asemenea, şi despre o dilemă de securitate de factură economică, care apare în momentul în care între grupurile etnice există diferenţe (legate de venit, şomaj etc) şi se desfăşoară o competiţie pentru oportunităţi şi resurse economice. Grupul etnic care este mai bine dezvoltat din punct de vedere economic va considera că este oprit din dezvoltare de celelalte grupuri, că le subvenţionează bunăstarea, în timp ce grupurile mai slab dezvoltate vor simţi că sunt defavorizate şi exploatate de către grupul mai dezvoltat. Securitatea fizică a unui grup este legată de modul în care grupul respectiv percepe intenţiile şi capabilităţile celorlalte grupuri şi de abilitatea statului de a proteja interesele grupului respectiv. Insecuritatea politică apare în momentul în care un anumit grup preia controlul statului, când unui grup îi este interzis accesul la puterea politică sau când statul nu e controlat de un anumit grup, dar celelalte grupuri percep ca posibilă dominaţia unui grup.
Între etno-politici şi dilema de securitate a grupurilor etnice există o relaţie de dublă cauzalitate. Mediul de securitate perceput de diversele grupuri etnice în cadrul unui stat depinde de acţiunile politicienilor, de faptul dacă aceştia formulează sau nu etno-politici care să favorizeze un grup în detrimentul altuia. Apariţia acestei dileme de securitate va forţa reprezentanţii diverselor grupuri etnice să adopte la rândul lor etno-politici care favorizează propriul grup în defavoarea altora. Această spirală de insecuritate va avea ca rezultat accentuarea tensiunilor etnice, creşterea dorinţei de autonomie şi auto-guvernare, a cărei negare de către autorităţile centrale va genera un posibil conflict etnic deschis.
Nu în ultimul rând, o variabilă importantă în procesul de luare a deciziei de secesiune o reprezintă analiza costurilor şi beneficiilor pe care grupul etnic respectiv le-ar putea avea dintr-un astfel de proces. Cu cât costurile unei astfel de acţiuni (calculate în pierderea unor resurse economice, a unor vieţi omeneşti etc.) sunt mai mici, iar beneficiile sunt mai mari (câştigarea independenţei şi auto-guvernării, accesul la putere etc.), cu atât este mai probabil ca un conflict etnic să apară între grupul etnic marginalizat şi cel majoritar.
Aşadar, procesele secesioniste şi conflictele etnice, atunci când apar, sunt determinate şi întreţinute de o serie de factorişi condiţii precum rolul partizan al statului (ce favorizează un grup etnic în detrimentul altuia), a unor structuri slabe de mediere a conflictului (statul este controlat de un singur grup etnic celelalte fiind discriminate), a unor probleme de încredere între diversele grupuri etnice din interiorul unui stat, a unei dileme de securitate între aceste grupuri (insecuritate economică, fizică, politică resimţită de un grup etnic), a intervenţiei unor patroni externi (atraşi în conflict de grupul mai slab pe baza unor motive ideologice, de identitate etnică, morale).
Aceleaşi cauze, efecte diferite
Conflictele etnice, peste tot pe glob, sunt cauzate de un cerc vicios în care etno-politicile şi dilema de securitate a grupurilor etnice se influenţează şi se stimulează reciproc. În pofida aceloraşi mecanisme care stau la baza lor, conflictele etnice au finalităţi diferite (aşa cum se va demonstra în numărul următor prin analizarea cazului divizării paşnice a Cehoslovaciei şi a cazului secesiunii violente din fosta Iugoslavie). Diferenţa este dată atât de procesele din interiorul statului (modul în care guvernul central mediază conflictul, fie prin acceptarea separării, fie prin încercarea de reprimare a mişcării separatiste, modul în care sunt rezolvate crizele politice şi constituţionale) cât şi de dinamicile de la nivel regional sau chiar global (recunoaşterea independenţei Croaţiei şi Sloveniei au avut un efect negativ asupra evenimentelor din Bosnia, la fel ca şi semnarea acordului de încetare a războiului dintre Croaţia şi Serbia). Nu în ultimul rând, soluţionarea paşnică sau violentă a acestor conflicte depinde şi de eficienţa medierii lor de către organismele internaţionale. Ambiguitatea strategiei adoptate de aceste organisme în cazul Bosniei a avut consecinţe catastrofale arătând că ele nu erau pregătite să se confrunte cu acest nou tip de conflict specific erei post-Război Rece.(R. M.) (Continuarea în numărul următor.)
