În spaţiul românesc, legătura intelectualului cu politica preocupa generaţia de la 1848, o generaţie care dorea să smulgă România din starea de moleşeală orientală în care se găsea şi să o propulseze cu faţa spre Occident şi valorile acestuia, o generaţie conştientă că destinul românilor nu era nici în Balcanul turcizat, nici în Răsăritul intrat în sfera Rusiei, ci numai spre Apus. Scrierile avântate ale lui Nicolae Bălcescu puneau în lumină cum nu se poate mai bine starea jalnică la care ajunseseră românii la remorca istoriei vecinilor sau asupritorilor lor. Gestul lui Mihai Viteazul, care trece Carpaţii, este pentru generaţia paşoptistă un gest tămăduitor (de acum se şi creează, de altfel, o altă imagine a lui Mihai Viteazul). El nu se îndrepta doar spre alţi români, ci spre un alt punct cardinal.
Spre un alt punct cardinal
În spaţiul românesc, legătura intelectualului cu politica preocupa generaţia de la 1848, o generaţie care dorea să smulgă România din starea de moleşeală orientală în care se găsea şi să o propulseze cu faţa spre Occident şi valorile acestuia, o generaţie conştientă că destinul românilor nu era nici în Balcanul turcizat, nici în Răsăritul intrat în sfera Rusiei, ci numai spre Apus. Scrierile avântate ale lui Nicolae Bălcescu puneau în lumină cum nu se poate mai bine starea jalnică la care ajunseseră românii la remorca istoriei vecinilor sau asupritorilor lor. Gestul lui Mihai Viteazul, care trece Carpaţii, este pentru generaţia paşoptistă un gest tămăduitor (de acum se şi creează, de altfel, o altă imagine a lui Mihai Viteazul). El nu se îndrepta doar spre alţi români, ci spre un alt punct cardinal. Îndreptarea spre Apus punea neamul românesc în faţa asumării propriei istorii şi era încurajat să o facă datorită interesului pe care Occidentul începe să-l poarte acestor zone bogate, aşezate la vărsarea Dunării în mare şi într-o poziţie cheie pentru nerezolvata problemă orientală. Fără acest interes occidental, strădania românilor de ieşire spre alte limanuri n-ar fi avut nici o şansă. Responsabilitatea generaţiei de la ’48 a fost enormă. Ea trebuia să schimbe totul: nu doar punctul cardinal de orientare, preocupările de până atunci, dar şi mentalităţile, modul de gândire, până şi limba (relatinizarea limbii române prin influenţa franceză în secolul XIX). Şi totul era de făcut în condiţiile unei ostilităţi a societăţii tradiţionale, intrigată de prea marea deschidere (românilor practic li se propune un alt sistem de valori decât cel în genere acceptat până atunci). Generaţia de la ’48 se implica politic în toate schimbările. Era o mână de oameni, cu mari răspunderi şi neimplicarea în politică era de neconceput căci doar politica crea şi favoriza schimbarea.Era o determinare istorică de la care nu te puteai sustrage, mai cu seamă în secolul naţionalităţilor, când fiecare popor îşi căuta rostul sub soare.
Când Codul Napoleon devine Codul Cuza
După încercări entuziaste, cum au fost revoluţiile de la 1848, după efuziuni sentimentale (vezi Cântarea României a lui Alecu Russo), după nesolidarităţi dar şi multe speranţe din exilul multor români prin Europa, vine şi vremea împlinirilor. Ea coincide cu domnia lui Cuza Vodă, cea mai reformatoare dintre domniile câte le-au avut românii, epoca în care formele noi europene inundă un fond local, încă tradiţional, şi trăind într-un alt timp istoric. Modelul occidental pătrunde în societatea românească pe toate uşile. Legi din Apus se traduc la Bucureşti şi se declară împământenite (Codul Napoleon devine Codul Cuza). Noii veniţi în politică îşi justificau astfel venirea. Dar ei nu sunt singuri în elita politică. În rândul ei ramânea în continuare fosta aristocraţie, care acceptase înnoirea (boierii renunţă la ranguri în 1857, în discuţiile din sânul Divanurilor ad-hoc). “Bonjuriştii” sunt înclinaţi să creadă că prin introducerea formelor occidentale s-a şi introdus Occidentul, o greşeală pe care a corectat-o societatea Junimea, produsul intelectual cel mai important pe care-l dă elita românească în veacul al XIX-lea. Şi până atunci intelectualii români încercaseră să devină europeni dar numai prin junimişti ei chiar devin europeni (Şcoala Ardeleană transformase apropierea de Europa exclusiv într-un mijloc de obţinere a unor drepturi naţionale). Junimiştii propun transformarea societăţii româneşti în întregimea ei, unitatea şi independenţa românilor fiind subsumate acestei transformări de ansamblu. Junimiştii sunt o minoritate, dar una foarte influentă. Cu ei apare în societatea şi cultura română spiritul critic şi, totodată, valoarea, prin fixarea criteriilor ei de apreciere.
Când formele încep să se umple de conţinut
Junimea e o societate culturală care vrea şi reuşeşte să destrame ideea intelectualului etern critic şi etern marginal deciziei de putere. Junimea creează un grup de presiune, arată o bună organizare, strategie, solidaritate şi demonstrează eficacitate. Constituie un exemplu de reuşită, legătură a intelectualului cu politica, un grup de tineri care nu disperă în faţa formelor goale ale societăţii româneşti, care nu părăsesc România pentru cariere în Occident, care dau un exemplu personal de superioritate intelectuală şi probitate, un grup de gândire colectivă şi creaţie individuală care propune societăţii româneşti nu doar programe în toate domeniile culturii şi politicii dar propune şi modele de urmat, prin dialog constructiv, purtat cu stil, cu umor, cu distincţie.
Modelul Junimii a încercat să fie urmat de generaţia intelectualilor interbelici. Este meritul lui Mircea Eliade de a fi trezit această generaţie chemând-o la unitate şi ţeluri comune. Ciclul său de 12 foiletoane, Itinerariu spiritual, apărut în Cuvântul din 1927, a fost, în fapt, programul acestei generaţii, o generaţie care se considera nedeterminată istoric, “prima generaţie românească necondiţionată de un obiectiv istoric de realizat” şi aceasta pentru că marea unire a românilor se realizase iar occidentalizarea era o realitate trăită de toţi. Şi atunci, potrivit lui Eliade, generaţia sa avea năzuinţe de regăsire doar în plan spiritual. “Noi am cunoscut – scrie Eliade o viaţă mai completă. Am trăit experienţe care ne-au condus la raţiune, la artă, la misticism… În noi izbândeşte Spiritul”. Eliade propune generaţiei sale critica raţiunii suficiente, o viziune ştiinţifică care să-şi vadă propriile sale limite prin iraţionalism. Generaţia lui Eliade nu va fi nici ea unitară în opţiuni, cum nu fuseseră nici precedentele dar, dincolo de diversitatea de opinii, ea se va constitui într-un corp distinct. Intelectuali ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Anton Golopenţia, Henri Sthal, Petru Comărnescu, Ion Cantacuzino, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, Traian Herseni… au un liant comun şi un factor formativ comun: Nae Ionescu este profesorul lor de metafizică şi logică. Pe la cursurile şi seminariile lui trecuseră toţi, prin Nae Ionescu îşi făcuseră toţi debutul în dezbaterea de idei. Aşa şi-au întemeiat gazete proprii: Criterion, Credinţa, Floare de foc, Ideea românească, Dreaptea… şi, cea mai importantă, Vremea. Şi generaţia interbelică face o demonstraţie limpede a capacităţii intelectuale de a se integra unei mişcări de o reală consistenţă culturală. Şi politica? Era intelectualul capabil să forţeze decizia politică? Generaţia lui Eliade, ca şi precedenta, a lui Maiorescu, dădeau un răspuns pozitiv (lăsând la o parte naivitatea de a încerca subordonarea realităţii istorice, în stare, mai ales în cazul generaţiei lui Eliade, să se răzbune dureros. “Suntem sub teroarea istoriei” – este un adevăr asumat târziu de Mircea Eliade. Greu de înlocuit timpul istoric cu mitul).
Intelectualul ca model
Intelectualul propus românilor de veacul al XIX-lea şi de epoca interbelică este un intelectual-exemplu de urmat, un model. Era posibil oare să mai propui un model de urmat într-o societate de masă?- se întreba Max Arnold. El avea o speranţă. La fel şi intelectualii români care credeau, cum o făcea şi Romain Roland, că datoria intelectualului era aceea de a transmite valori umane într-o epocă de fier. Nu erau deloc conştienţi de o ameninţare ca aceea la care făcea referire Jelien Benda, care acuza intelectualul de a-şi fi abandonat rostul şi funcţia “coborând în stradă”, respectiv aruncându-se în viaţa politică. Intelectualul român observa şi el că lumea începuse să fie dominată încă din secolul al XIX-lea de noţiuni ca aceea de popor, clasă, masă, grup social, iar individualitatea nu mai era decât reprezentantul unui grup sau altul. Cei care dominau depindeau de ceilalţi, de cei dominaţi. Produsul, marfa industrială erau lipsite de caracter personal, grupul producea fără creativitate, iar destinatarul oricarui produs devenea grupul social. Într-un astfel de context intelectualul face parte dintr-o elită care se redefineşte.
Grupurile de intelectuali din jurul lui Maiorescu sau al lui Eliade sunt în societatea românească nu doar grupuri de presiuni, dar şi grupuri de reacţie. Ele conştientizează conformismul şi prezenţa lui, care devine aproape fizică. După Eliade, conformismul comporta în sine pericolul unui nou despotism care controlează autonomia acţiunilor exterioare, anihilând-o şi, în acelaşi timp, lovind în creativitatea inteligenţei, un conformism care îşi găsea manifestarea sa plenară în aşa numita cultură de masă, o cultură săracă în idei originale. Aici apare marele pericol pentru legătura dintre politică şi intelectual pentru că se ajunge la un dezinteres crescând pentru treburile publice şi toţi ambiţioşii găsesc deschis drumul puterii. Într-o societate de acest tip, crede Eliade, elitele sunt mortificate.
Conştientizarea acestor transformări în raporturile dintre intelectual şi societate nu este aşa de clar delineată în scrierile reprezentanţilor intelectualităţii româneşti. Întrebările pe care şi le pune această intelectualitate nu se leagă în principal de transformările la nivelul elitei, ci la nivelul masei. Ulterior, sub ocupaţie sovietică şi comunism, relaţia intelectualui român cu politica s-a deteriorat profund, prin invazia ideologiei, pretutindeni ea schimbându-şi esenţial sensul. Exemplul modelelor din jurul lui Maiorescu sau Eliade a fost mereu invocat, rămânând ca o zare îndepărtată. La fel este şi în zilele noastre. Solidarităţile noastre de astăzi sunt numai de interese, iar strategiile sunt numai pe termen scurt. Unii intelectuali români, A. Pleşu, G. Liiceanu, N. Manolescu, de pildă, pot aminti de Maiorescu. Dar unde este P. P. Carp, care, cu inteligenţă şi clarviziune să ne propună o “Era nouă”? Atât timp cât intelectualul român este apolitic, modelul Carp rămâne o platonică invocare iar modelul Junimii un “dor neîmplinit”. Şi dacă este politic? Riscul de a fi înghiţit de noua societate “de trecere” este mult, mult mai mare decât acela al transformării intelectualului într-un model de propus şi de urmat.
