Urmare din numărul trecut.
Forţele convenţionale
Învingătoarea lui Hitler din 1945, puternica armată rusă mai este doar o umbră din ceea ce a fost în urmă cu mai puţin de două decenii. De mai bine de zece ani, ea suferă eşec după eşec în încercarea de a zdrobi rezistenţa luptătorilor ceceni într-o zonă minusculă chiar faţă de Afganistanul dezastrului militar din deceniul nouă. În 2002-2003, armata rusă, bazată pe forţele FSB şi pe Divizia 42 Infanterie Motorizată din cadrul Ministerului de Interne, a suferit 4.749 de pierderi, cele mai mari într-un singur an de la redeschiderea conflictului din mica republică din Caucaz în toamna lui 1999. Starea de degringoladă din sânul forţelor ruse e subliniată de faptul că, odată terminată muniţia (datând din deceniile şapte şi opt) pentru principalul tun greu rusesc, un mortier de 122 mm, şi având în vedere că economia naţională nu a putut să onoreze comenzile pentru tipul de muniţie necesar, a fost reintrodus în uz un mortier antebelic, pentru care mai existau trei milioane de obuze din timpul celui de-al doilea război mondial. O imagine de ansamblu asupra forţelor convenţionale ruse este oferită de prestigioasa publicaţie a International Institute for Strategic Studies din Londra, The Military Balance 2003-2004.
Armata terestră rusă cuprinde în momentul de faţă aproximativ 321.000 de militari, din care 191.000 de recruţi. Ea este divizată în şase districte militare, în care funcţionează opt comandamente de armată şi două comandamente de corpuri de armată. Acestea au în subordinea lor cinci divizii de tancuri (fiecare cu trei regimente de tancuri, unul motorizat, unul de artilerie, unul de rachete antiaeriene, un batalion blindat de recunoaştere şi unităţi speciale), nouăsprezece divizii de infanterie motorizată (cu trei regimente de infanterie moto, unul de tancuri, unul de artilerie, unul de rachete antiaeriene, un batalion de tancuri independent, un batalion antitanc, un batalion blindat de recunoaştere şi alte unităţi speciale), patru divizii aeropurtate (cu câte două sau trei regimente aeropurtate şi unul de artilerie), şase divizii de artilerie grea, cinci divizii de artilerie uşoară, treisprezece brigăzi independente (zece moto şi trei de paraşutişti), şapte brigăzi de forţe speciale (Spetsnaz), optsprezece brigăzi independente de artilerie, cincisprezece brigăzi de rachete sol-sol, cinci brigăzi şi trei regimente antitanc independente şi nouăsprezece brigăzi de rachete antiaeriene. Dotarea lor poate părea impresionantă unui observator neavizat. Astfel, există în jur de 21.870 tancuri T-34 (model vechi din timpul celui de-al doilea război mondial), 1.200 de T-55, 2020 T-62, 4300 T-64, 9700 T-72, 4500 T-80 şi 150 T-90, doar ultimele două tipuri probabil compatibile ca performanţe cu principalul tanc american M1A1 Abrams, existent în mai mult de 7.000 de unităţi. Există 2.000 de vehicule de recunoaştere, 25.975 vehicule de luptă ale infanteriei, 20.746 de tunuri, 200 de rahete sol-sol SS-21, 2.670 de rachete antiaeriene, din care prea puţine sunt S-300 şi S-400, singurele capabile să facă faţă aeronavelor vestice moderne. Aparent impresionant, arsenalul rusesc este pe de o parte depăşit, fiind de producţie şi concepţie sovietică corespunzând tehnologic anilor 1960 şi 1970. Pe de altă parte, rapoarte frecvente descriu starea proastă în care se află acest armament şi slaba pregătire a celor care îl manevrează. Moralul armatei ruseşti, deşi greu de cuantificat, este posibil afectat de incapacitatea de a pune capăt conflictului cecen, de soldele mici şi plătite rar, de numărul mic de ore de instrucţie şi de progresul extrem de greu spre o armată de profesionişti.
Aviaţia rusă, cândva stăpână a cerurilor răsăritene, mai cuprinde astăzi doar şapte armate aeriene cu 49 de regimente de aviaţie, încorporând aproximativ 184.600 de militari. Aviaţia tactică are în subordine 606 bombardiere (371 Su-24 şi 235 Su-25), 908 avioane de vânătoare (5 Mig-25, 255 MiG-29, 256 Mig-31 şi doar 392 din performantul Su-27 Flanker), 214 avioane de recunoaştere (70 Mig-25 şi 144 Su-24) şi în jur de 20 de avioane de alertă timpurie. În plus, aviaţia dispune de aproximativ 700 de elicoptere de atac. Aviaţia de transport (Armata 61 a Aerului) cuprinde două divizii cu nouă regimente dotate cu 271 de avioane, prioritar Il-76, an-12 şi An-22. Dacă vom adăuga acestui aspect faptul că forţele aeriene ruseşti nu achiziţionează de mai bine de opt ani mai mult de zece aparate noi pe an şi că numărul orelor de zbor pe an pentru piloţi variază între 25 pentru aviaţa strategică, 15 pentru aviaţia tactică şi 60 pentru cea de transport, ne vom da seama de starea reală a forţelor aeriene ruse.
Poate cel mai interesant indicator al posibilei ameninţări ruseşti este dat de dispunerea forţelor militare ruse. Enclava Kaliningrad (zonă strategică aflată exact în spatele noilor membri NATO) este apărată de o divizie motorizată de cadre, cuprinzând 105.000 de soldaţi şi fiind dotată cu 811 tancuri, 345 de tunuri, 18 rachete sol-sol, 16 elicoptere de atac şi 28 de avioane de vânătoare. Tot împotriva forţelor NATO din nord şi a Finlandei pot fi orientate trupele districtului militar Leningrad, cu cartierul general la Sankt Petersburg. Acestea cuprind însă doar 34.400 de infanterişti cu 320 de tancuri, 690 de tunuri, 52 elicoptere de atac. Forţele aviatice (Armata 6 Aeriană) se bazează, totuşi, pe 305 avioane de luptă. Apărarea capitalei şi eventuala masă de manevră a forţelor ruse este coordonată de districtul militar Moscova. 82.000 de militari distribuiţi la două comandamente de armată dispunând de două divizii de tancuri, două motorizate, două aeropurtate şi una de artilerie au în dotare cam 2.190 de tancuri, 1.600 de tunuri, 75 de elicoptere de atac. Forţa aviatică a districtului (Armata a 16-a Aeriană) cuprinde mai bine de 395 de avioane de luptă. Împotriva Ucrainei şi a Europei de Sud-Est pot acţiona, într-o primă fază, trupele districtului Volga-Urali cu cartierul general la Ekaterinburg. Acesta dispune însă doar de 31.700 de infanterişti, o divizie de tancuri şi două motorizate, iar aviaţia districtului e formată mai degrabă din avioane-şcoală. Forţele districtului militar al Caucazului de Nord cu cartierul general la Rostov-pe-Don, responsabile alături de FSB şi MVD (Ministerul de Interne) de situaţia din Cecenia, sunt semnificativ mai puternice: 102.800 de soldaţi, un comandament de armată cu trei divizii moto şi una aeropurtată, 628 de tancuri, 855 de tunuri, 98 elicoptere de atac şi având în subordine şi Armata 4 Aeriană cu 391 avioane de luptă. În fine, dovedind destul de evident teamă faţă de o posibilă politică agresivă a Chinei, la est de Urali se află dispuse puternice forţe distribuite în două districte militare. La Chita se află punctul de comandă al Districtului Siberian, cu două comandamente de armată şi unul de corp de armată cuprinzând două divizii de tancuri, două motorizate, una de artilerie uşoară şi două de artilerie grea, precum şi alte formaţiuni independente numărând 4.468 de tancuri, 6.000 vehicule de luptă ale infanteriei, 4.300 de tunuri, 36 rachete sol-sol, 35 elicoptere de atac. În aceeaşi zonă, este desfăşurată Armata a 14-a Aeriană cu 200 de avioane de luptă. La Harbarovsk este cartierul general al districtului oriental, cu două comandamente de armată cărora li se subordonează zece divizii motorizate, trei de artilerie grea şi alte unităţi independente mai mici cu 3.900 de tancuri, 3.000 de tunuri, 85 de elicoptere de atac. Armata a 11-a Aeriană, din subordinea districtului, poate ridica în aer, cel puţin teoretic, 345 de avioane de luptă. Forţele ruseşti aflate pe teritoriul fostei URSS, deşi suficiente pentru a exercita rolul de presiune asupra guvernelor noilor republici independente, nu pot constitui totuşi o ameninţare serioasă pentru vecinii spaţiului ex-sovietic. Astfel, cele mai puternice forţe se află în Tadjikistan, cuprinzând 7.800 de militari din Divizia 201 Motorizată. De încă mai mică însemnătate sunt forţele din Armenia (3.500 soldaţi), Georgia (3.000 militari) şi din Republica Moldova, unde se află doar 1.000 de militari dintr-o brigadă motorizată şi un regiment de rachete antiaeriene. Forţele din Kârgâzstan (500 militari) şi din Ucraina (1.100 soldaţi) sunt, de asemenea, neînsemnate.
Din cele descrise mai sus se poate deduce cu uşurinţă faptul că poziţionarea forţelor ruseşti este defensivă în toate districtele militare, doar la est de Urali existând posibilitatea unei masări rapide a unei forţe importante, de peste douăzeci de divizii şi cu mai mult de 1.000 de avioane de atac. Pe celelalte direcţii, vecinii Rusiei, fie membri ai NATO, fie nu, pot rămâne liniştiţi, cel puţin deocamdată. Chiar dacă am adăuga forţelor terestre şi aeriene regulate trupele paramilitare ale grănicerilor, Ministerului de Interne şi ale serviciilor secrete, numărând 409.100 de militari, imaginea s-ar schimba foarte puţin, aceştia din urmă fiind în general înarmaţi uşor.
Situaţia militară a Rusiei este într-adevăr precară atunci când luăm în calculflota militară, care continuă să posede un număr semnificativ de marinari, 155.000. Vremurile doctrinei Ogarkov, ce tindea la formarea unui bipolarism naval cu Statele Unite, sunt demult doar o amintire plăcută pentru amiralii ruşi. Unul din cele mai bune site-uri dedicate problemelor navale, www.ha-zegray.org, prezintă starea îngrijorătoare a marinei Federaţiei Ruse. Dacă spre sfârşitul anilor ’80 marina dispunea de patru portavioane, doar unul mai există astăzi în dotarea Rusiei. După acordul de vânzare către India a ultimului portavion din clasa Kiev, Amiral Gorşkov, încheiat la începutul acestui an, doar Kuzneţov mai poate servi în rolul de proiectare a forţei ruseşti în oceanele lumii, asta dacă uriaşa navă de 67.000 de tone lansată în 1991 şi care poate purta un grup aerian de 52 de aeronave va mai părăsi porturile Rusiei, ceea ce nu s-a mai întâmplat de opt ani. Federaţia Rusă posedă două crucişătoare grele (ce ar putea fi considerate cuirasate) propulsate nuclear, din care cel mai nou, Petru cel Mare, lansat la apă de doar şase ani, a fost deja semnalat în presa de specialitate că ar avea probleme ale reactorului. Alte trei crucişătoare (pe Moskva preşedintele Putin a întreprins chiar o vizită în Mediterana în urmă cu un an), nouăsprezece distrugătoare şi treisprezece fregate completează lista principalelor nave de suprafaţă ruseşti. Cele mai multe însă nu sunt operaţionale şi se află în diferite stadii de degradare. La acestea se adaugă navele de patrulare de coastă în număr de 88, 60 de puitoare de mine şi în jur de 436 nave de sprijin şi logistice. Submarinele de atac, în număr de 35, nu se află într-o stare mai bună decât submarinele strategice. Forţele aviaţiei flotei maritime cuprind de asemenea 217 avioane de luptă şi 102 elicoptere de atac. Raportând la lungimea litoralului Federaţiei Ruse, forţele amintite mai sus pot, în cel mai fericit caz, să protejeze ţara de o invazie convenţională, nicicum să servească de sprijin forţelor terestre sau aeriene într-o operaţiune militară ofensivă de proporţii semnificative îndreptată împotriva unui alt stat.
Concluzii
Puterea militară a unui stat este îndeobşte considerată cea mai vizibilă caracteristică a sa, care poate modela politica externă a altor state. În absenţa ei, puterea economică, influenţa diplomatică relativă, mirajul ideologic sau religios pe care un regim îl poate avea nu vor reuşi să compenseze pumnul de oţel care să impună voinţa statului celorlalte puteri. Articolul de faţă a încercat să ofere o imagine asupra stării prezente a forţelor armate ruse, discutând mărimea, împărţirea, dotarea şi dispunerea acestora. Tabloul astfel alcătuit ne dezvăluie o structură militară în degringoladă, slăbită numeric, cu un armament învechit, cu structuri neadaptate chiar la conflictele convenţionale ale ultimului deceniu şi jumătate. Decăderea Rusiei din punct de vedere militar continuă, chiar dacă economia sa pare că s-a redresat, iar politiceşte, sistemul pare stabilizat în sensul unei dictaturi cekisto-militare, avându-l în frunte pe Vladimir Putin. Mai mult, fără o restructurare însemnată, bazată pe adaptarea la noile tipuri de ameninţări şi conflicte, fără renunţarea la o politică de securitate axată exclusiv pe pararea unor agresiuni simetrice dinspre vest, fără investiţii masive în sistemele de armament nou, puterea militară rusă va continua să se diminueze. În lumina celor amintite mai sus, credem că ne-am atins scopul, şi anume am arătat că actuala stare a forţelor armate ruse nu permite acestora decât salvgardarea fiinţei de stat (şi aceasta în mod esenţial datorită factorului de descurajare nucleară). Rusia lui Putin este un stat slab din punct de vedere militar, neconstituind o ameninţare din acest punct de vedere pentru statele aflate în afara graniţelor fostei Uniuni Sovietice, cu atât mai puţin a ţărilor aflate în NATO sau a Chinei sau Japoniei.
