Astăzi există o varietate de standarde de telefonie mobilă. Nu poţi călători dintr-o ţară în alta fără a fi nevoit să schimbi telefonul pentru a-l putea folosi. Noua generaţie, cunoscută sub numele de 3G, de la a treia generaţie, nu numai că va trimite mai aproape de conceptul de globalizare, ci oferă şi suportul necesar pentru a integra internetul de mare viteză în dispozitivele mobile.
Termenul 3G este prescurtarea de la a treia generaţie, o tehnologie care reuşeşte să integreze două dintre tehnologiile cu cea mai rapidă dezvoltare în momentul de faţă, telefonia mobilă şi internetul wireless. Noile aparate 3G vor permite utilizatorilor să acceseze muzică, fotografii şi clipuri video pe un dispozitiv mobil. Scopul pe termen lung este ca această tehnologie să creeze un standard unic. Totuşi, ţinând cont de numărul mare de standarde de azi, unificarea va mai avea de aşteptat.
De unde a început
Prima generaţie de telefoane mobile a fost bazată pe tehnologia analogică FM (frecvenţă modulată). Majoritatea ţărilor au dezvoltat propriile reţele, dar nu puteau folosi roamingul. Acest lucru era problematic mai ales în Europa, unde fiecare ţară avea propriul standard. Pentru a rezolva această problemă, European Telecommunications Standards Institute (ETSI) a creat sistemul GSM (Global System for Mobile Communications), prima tehnologie de a doua generaţie. La începutul anilor ’90 această tehnologie a fost impusă ca standard în Europa, devenind liderul, cu peste 250 de milioane de utilizatori.
Japonia a ales o altă cale, dezvoltând tehnologia Personal Digital Cellular (PDC). Aceste sisteme aveau ca scop creşterea capacităţii de transmisie a vocii pe sistemele analogice clasice, pe măsură ce prima generaţie atingea limitele datorită creşterii explozive. PDC este o tehnologie bazată pe TDMA (Time Division Multiple Access) şi operează în banda de 800 şi 1500 MHz.
În vreme ce Europa şi Japonia încercau să standardizeze o tehnologie, Statele Unite au permis dezvoltarea mai multor tehnologii diferite: IS-95 CDMA, IS-136 TDMA şi GSM.
Treptat, pe măsură ce internetul cunoştea o dezvoltare explozivă, a apărut nevoia de a îmbina serviciile de voce cu cele de date. Deoarece tehnologia 3G era prea costisitoare, majoritatea reţelelor au ales să facă trecerea treptat, introducând mai întâi o tehnologie intermediară, aşa-numita 2,5G.
Tehnologiile dezvoltate până acum sunt:
Tehnologiile de primă generaţie:
1) Advanced Mobile Phone System (AMPS) a fost lansată în SUA. Este un sistem analog, bazat pe tehnologia FDMA (Frequency Division Multiple Access). Astăzi este cel mai utilizat sistem analog şi al doilea ca mărime la nivel mondial.
2) Nordic Mobile Telephone (NMT) a fost dezvoltată cu precădere în ţările nordice (4,5 milioane de utilizatori în 1998 în 40 de ţări, din Scandinavia, Asia, Rusia şi alte ţări est-europene)
3) Total Access Communications System (TACS) a fost utilizată pentru prima dată în Marea Britanie în 1985. Se bazează pe tehnologia AMPS.
Au mai fost alte tehnologii, dar ele nu au depăşit graniţele unei ţări.
Tehnologiile de generaţia a doua:
1) Global System for Mobile Communications (GSM) a fost dezvoltată în anii ’80 ca iniţiativă pan-europeană şi la standardizare au participat Comisia Europeană, operatorii de telecomunicaţii şi producătorii de echipamente. GSM utilizează tehnologia TDMA (Time Division Multiple Access). Este utilizată de toate ţările europene şi a fost adoptată şi de alte continente. Este cel mai utilizat sistem, cu o cotă de circa 45% la nivel mondial.
2) TDMA IS-136 este o îmbunătăţire digitală a tehnologiei analoge AMPS. Iniţial, la lansarea ei în 1991 a fost numită D-AMPS şi principalul scop era de a proteja investiţiile masive în tehnologia AMPS. Serviciile digitale AMPS sunt utilizate comercial în peste 70 de ţări, mai ales în America şi Asia.
3) CDMA IS-95 măreşte capacitatea prin utilizarea integrală a bandei de frecvenţă prin utilizarea unui cod unic (CDMA sau Code Division Multiple Access). Cea mai mare piaţă pentru această tehnologie este Coreea.
4) Personal Digital Cellular (PDC) este al doilea standard mobil ca număr de utilizatori şi este utilizat în principal în Japonia unde a fost lansat în 1994. La fel ca tehnologia GSM, se bazează pe tehnologia TDMA. În noiembrie 2001, erau peste 66 milioane de utilizatori numai în Japonia.
5) Personal Handyphone System (PHS) este un sistem digital utilizat în Japonia, lansat în 1995 ca o alternativă ieftină la sistemele celulare. Este undeva între tehnologia celulară şi cea cordless. Din această cauză are o serie de limitări.
Drumul către tehnologia 3G – 2,5G
Cea mai grăbită în implementarea tehnologiei 3G a fost Japonia, care avea o mare problemă pe măsură ce reţelele existente se dezvoltau. Lipsa unei reţele 2G adecvate care să poată prelua şi serviciile de date a făcut ca pentru Japonia să fie foarte importantă trecerea la 3G. În Europa, prima implementare a unei tehnologii superioare 2G este GPRS (General Packet Radio Service). Această îmbunătăţire a tehnologiei GSM utilizează infrastructura GSM pentru a adăuga şi servicii de date.
În SUA, Canada şi o mare parte din America Latină şi America de Sud paşii spre migrare către tehnologia intermediară au limitele tehnologiilor 2G folosite. Cei mai avantajaţi sunt cei care utilizează tehnologia CDMA, care este, în ceea ce priveşte transferul de date, superioară posibilităţilor GSM.
Pentru utilizatorii tehnologiei IS-136 TDMA este tehnologia EDGE. Aceasta este destinată să permită transferul de date în reţea la 384 kbps. Avantajul acestui progres îl reprezintă faptul că va permite integrarea reţelelor europene IS-136 TDMA cu cele americane. Dezavantajul, cel puţin în prima parte, îl constituie faptul că această creştere pe partea transferului de date se va face în detrimentul transferului pentru voce.
Tehnologia 3G
Tehnologia 3G deschide o mulţime de noi posibilităţi. Capacităţile sporite ale reţelelor vor permite operatorilor de telefonie să profite de creşterea explozivă a internetului de mare viteză.
La mijlocul anilor ’80, International Telecommunication Union stabilea IMT-2000, standardul generaţiei a treia de telefonie mobilă. După aproape 10 ani de muncă sub conducerea ITU, în anul 2000 au fost aprobate în unanimitate specificaţiile tehnice sub brandul IMT-2000. Întreaga industrie a telecomunicaţiilor a fost de acord cu aceste specificaţii, ceea ce înseamnă că pentru prima dată există o şansă reală pentru interoperabilitatea reţelelor.
3G a creat un boom extraordinar. Statele au câştigat enorm prin acordarea licenţelor 3G, aducând majoritatea companiilor de telecomunicaţii în pragul falimentului. După ce au plătit licenţele, companiile respective au descoperit că nu au bani suficienţi pentru dezvoltarea noilor reţele.
Introducerea efectivă a primei reţele 3G în Japonia nu a avut succesul scontat, stârnind mari îngrijorări în lumea telecomunicaţiilor. Nici acum, 3G nu poate fi considerat un succes. Cauzele sunt în principal:
- lipsa unor telefoane performante,
- prin tehnologia 2,5 G, majoritatea consumatorilor sunt satisfăcuţi (mai ales că pot utiliza terminalele 2G),
- reţele insuficient puse la punct.
Este evident că 3G este viitorul şi problemele care îi întârzie dezvoltarea pot fi rezolvate pe termen foarte scurt. Existând un standard unificat, atât producătorii de echipamente, cât şi reţelele de telecomunicaţii sunt foarte interesate de dezvoltarea tehnologiei 3G, astfel încât şi în acest domeniu să ajungem la o adevărată globalizare.
Publicat în : Tehnologie de la numărul 21
