În general, votul a dezvăluit şi a accentuat faliile etnice şi religioase din societatea irakiană. În acelaşi timp, încurajat de mandatul popular, noul guvern pare stabilit pe un curs de coliziune cu ocupanţii americani, în ceea ce priveşte prezenţa trupelor străine în Irak.
Prezenţa masivă la vot în zonele cu majoritate şiită, şi chiar mai accentuată în regiunea Kurdistan, a făcut ca alianţele dominate de şiiţi şi kurzi să domine rezultatele alegerilor. Datorită boicotului sunniţilor, singura listă dominată de sunniţi a reuşit să obţină doar 5,11% din locurile pe care ar fi putut să le câştige comunitatea sunnită.
În general, votul a dezvăluit şi a accentuat faliile etnice şi religioase din societatea irakiană. În acelaşi timp, încurajat de mandatul popular, noul guvern pare stabilit pe un curs de coliziune cu ocupanţii americani, în ceea ce priveşte prezenţa trupelor străine în Irak.
Cele trei comunităţi importante îşi creionează propriul scenariu
Fiecare din cele trei comunităţi importante a ajuns să-şi creioneze propriul scenariu pentru epoca post-Saddam. Deposedaţi de puterea pe care au deţinut-o o perioadă atât de lungă, dar fără a se resemna cu această idee, încă, liderii sunniţi sunt deocamdată dezorganizaţi, concentrându-se doar asupra modalităţilor de a-i alunga pe americani din ţară. Pentru minoritatea kurdă, separată din punct de vedere lingvistic şi religios de arabi, Irakul post-Saddam oferă promisiunea unui Kurdistan suveran cu capitala în Kirkuk-ul bogat în petrol.
Mânaţi de un naţionalism etnic, kurzii i-au depăşit pe şiiţi în entuziasmul electoral. Prezenţa la vot de peste 90% în cele trei provincii dominate de kurzi, ca şi în cele cu populaţie mixtă – Nineveh (cu capitala la Mosul) şi Tamim (cu capitala la Kirkuk) a sporit puterea de negociere a liderilor kurzi. Alianţa pentru Kurdistan a câştigat încă 25 de locuri de la arabii sunniţi. Aceasta a mărit tensiunile dintre cele două comunităţi, în special în Kirkuk şi Mosul, cel de-al doilea oraş ca mărime în Irak.
Pentru majoritatea şiită îndelung oprimată, căderea regimului lui Saddam a oferit pentru prima dată posibilitatea instaurării unui guvern ales de popor şi condus de şiiţi. Nu este deci de mirare că marele ayatollah Ali Sistani a declarat votul o datorie religioasă pentru credincioşi. Acceptând fără comentarii fatwa (decret religios) lui Sistani, musulmanii şiiţi s-au aliniat în faţa secţiilor de vot pe 30 ianuarie. Sprijinul acordat Alianţei Unite Irakiene (UIA) inspirată de Sistani a promovat manifestul în 22 de puncte al Alianţei, în care cerinţa privind “planul de retragere a forţelor multinaţionale din Irak” ocupă unul din primele locuri.
Acest obiectiv al şiiţilor este la fel de popular şi printre sunniţi, de la moderaţi şi până la insurgenţi. Depinde doar de liderii comunităţii şiite, mai bine organizată, să identifice modurile de a pune capăt înstrăinării pe care o percep majoritatea sunniţilor.
După alegerea unui Consiliu Prezidenţial – preşedintele şi doi vicepreşedinţi -de către Adunarea Naţională, acesta va alege un prim-ministru executiv şi un guvern. Un guvern majoritar şiit este împuternicit să iniţieze negocieri imediate cu administraţia Bush, privind modalităţile în care trupele americane şi ale aliaţilor se vor retrage din Irak.
Dar ele nu vor ajunge prea departe. “Nu vom stabili un program artificial de părăsire a Irakului, deoarece ar încuraja teroriştii şi i-ar face să creadă că ne pot da afară”, a declarat preşedintele Bush în discursul său despre starea naţiunii pe 2 februarie. “Suntem în Irak pentru a realiza un obiectiv: o ţară- democratică, reprezentativă pentru toţi cetăţenii săi, având relaţii de pace cu toţi vecinii săi şi capabilă să se apere singură.” Nu se oferă premii pentru cine ghiceşte cât timp va dura atingerea acestor obiective ambiţioase stabilite de Bush.
Aşadar, sunt mari şanse de izbucnire a unei crize în Bagdad îndată după învestirea noului guvern.
În afară de administrarea Irakului, noul guvern va fi însărcinat cu supervizarea elaborării constituţiei definitive a ţării de către Adunarea Naţională. Cei responsabili în acest sens vor avea două probleme importante: definirea relaţiilor dintre stat şi biserică şi a gradului de autonomie care li se va acorda kurzilor (ca să nu mai vorbim de limitele regiunii în care se va exercita această autonomie).
Rolul Islamului
În urmă cu un an, atunci când s-a elaborat constituţia interimară de către Consiliul de Guvernare Irakian (IGC) sub supravegherea lui Paul Bremer, şeful Autorităţii Provizorii (CPA), problema relaţiei dintre Islam şi stat s-a dovedit delicată. Atunci când preşedintele IGC, Muhsin Abdul Hamid, a propus instituirea Shariei ca “bază fundamentală” legislativă în constituţia interimară, Bremer a ameninţat cu respingerea documentului. (Sharia este un compendiu de prevederi preluate din Coran şi Hadith, Faptele şi Spusele Profetului Mohamed.) Până la urmă, membrii IGC au ajuns la un compromis, definind Sharia ca “o sursă principală” a legislaţiei irakiene.
În urma alegerilor recente, liderii religioşi şiiţi au formulat o cerere. Pe 6 februarie, un purtător de cuvânt al marelui ayatollah Mohamed Ishaq al Fayad a spus: “Toţi ulema (clericii) şi marja (liderii religioşi) şi majoritatea poporului irakian doresc ca Adunarea Naţională să stabilească Islamul ca (unic) izvor al legislaţiei în constituţia definitivă şi să respingă orice lege care vine în contradicţie cu Islamul.” Sistani a susţinut afirmaţia. O săptămână mai târziu, Hussein Shahristani, unul dintreliderii UIA, câştigătoare a 51% din locurile din Adunarea Naţională, a reiterat cererea.
În vreme ce majoritatea covârşitoare a şiiţilor sunt în favoarea specificării Sharia ca unică sursă a legislaţiei, liderii kurzi nu sunt la fel de dornici. Iar americanii sunt categoric împotrivă. Dar o astfel de prevedere în constituţie ar putea reprezenta un mijloc eficient de conciliere cu militanţii sunniţi, care vor ca “stindardul Islamului să fluture în Irak.”
Cea de-a doua mare problemă se referă la cererea kurzilor ca graniţele actuale ale Regiunii Autonome Kurdistan (KAR), alcătuită din trei provincii şi formată în timpul regimului Baath în 1974,să fie lărgite, pentru a include şi provincia Tamim, bogată în petrol. Faptul că Alianţa pentru Kurdistan a obţinut 48% din voturi (datorită boicotării alegerilor de majoritatea arabilor sunniţi şi de mulţi dintre turkmenii sunniţi) în alegerile organizate simultan pentru Consiliul Provincial al regiunii i-a încurajat şi mai mult pe liderii kurzi.
O opoziţie vehementă împotriva oricărei extinderi a KAR va fi însă exprimată nu doar de arabii şi turkmenii din Irak, ci şi de Turcia. Aceasta din urmă se teme că veniturile aduse de petrolul Tamimului va stimula economia KAR şi va deschide calea pentru declararea independenţei Kurdistanului. Ceea ce i-ar putea inspira pe kurzii turci din sud-estul Turciei să-şi reia lupta armată pentru independenţă.
Dar, ameţiţi de succesul electoral, liderii kurzilor irakieni nu acordă atenţie nici preocupărilor Turciei, nici temerilor vecinilor lor arabi şi turkmeni din Irak. Aşadar, problemele continuă să fiarbă în Irak, pe liniile de diviziune etnică dintre kurzi, arabi şi turkmeni, şi ameninţă să se extindă şi în învecinata Turcie. Cu alte cuvinte, mult-lăudatul punct de cotitură al preşedintelui american – alegerile – ar putea să atragă după sine chiar mai multe probleme decât cele existente până atunci.
