Naţionalismul şi-a pus amprenta asupra ultimelor două secole, dar şi celelalte -isme ale lumii moderne au influenţat ideea şi sentimentul naţional. Naţionalismul secolului al XXI-lea rămâne un nod gordian al cercetărilor sociale tocmai din cauza multiplelor întrepătrunderi cu alte ideologii, punând sub îndoială posibilitatea găsirii unei definiţii cu aplicabilitate generală sau, şi mai problematic, a unei teorii exhaustive a fenomenului
Există o întreagă industrie în jurul fenomenului naţional, ajungându-se ca, în ştiinţele sociale, să existe o ramură relativ separată ce se ocupă de subiect. Şi nu fără îndreptăţire: oricât de trâmbiţată ar fi intrarea într-o epocă transnaţională, considerentele naţionale joacă încă un rol important de la nivel politic până la nivel individual. Există, aşadar, o comunitate destul de solidă de cercetători care-şi concentrează eforturile către acreditarea unui adevărat domeniu al studiilor dedicate naţionalismului.
Imposibila definiţie
Dezbaterile în cadrul domeniului încep de la definirea conceptelor de bază, ajungând până la inventarea unor noi termeni care ar trebui să ajute la elucidarea fenomenului: pe lângă naţiune şi naţionalism, vorbim deja de identitate naţională, sentiment naţional etc. Din nefericire, domeniul nu se apropie nici pe departe de un consens în privinţa semnificaţiei acestor termeni care, deşi inventaţi în laboratoarele academice, încep să prindă viaţă şi dau naştere unor dezbateri, de cele mai multe ori sterile, în privinţa liniei fine ce desparte sentimentul naţional de naţionalism, naţiunea de etnie, identitatea naţională de identitatea etnică etc.
Pentru că am început prin a afirma că subiectul nu este totuşi lipsit de interes academic, voi încerca să sugerez, în continuare, că potenţialul său cognitiv stă în studiile aplicate, bazate pe o cercetare empirică profundă, şi mai puţin în interminabilele discuţii ce tind spre stabilirea unor definiţii cu caracter general. Nu încerc să neg importanţa definirii conceptelor, dimpotrivă cred că este deosebit de importantă definirea riguroasă a termenilor înainte de a demara orice analiză. Ca şi în rezolvarea unor probleme de matematică, există acele axiome fără de care demonstraţia nu se poate derula. Dar, spre deosebire de matematică, ştiinţele sociale se bucură de o flexibilitate practic nelimitată a acestor ,,axiome”. Fiecare cercetător este încurajat să-şi adopte propriile axiome, sau, chiar mai bine, să şi le inventeze.
Revirimentul postcomunist al naţionalismului
Unul din motivele pentru care studiile despre naţionalism au revenit la modă în cercurile academice este revirimentul pe care acest fenomen l-a înregistrat în ţările ex-comuniste, după schimbarea regimului. Prima, şi cea mai facilă explicaţie, a fost cea a redescoperirii unor sentimente pe care regimul comunist le-ar fi suprimat prin propaganda sa internaţionalistă sau, mai bine zis, le-ar fi suspendat într-o zonă interzisă de unde, ca de sub efectul unei criogenii, ar fi renăscut după 1989. Această explicaţie corespunde şi unui alt mit despre perioada comunistă, metaforă des întâlnită la intelectualii est-europeni ai ,,parantezei istorice” pe care ar fi reprezentat-o ultimii aproape cincizeci de ani. O variantă extremă a acestei teorii încearcă să deplaseze ţările ex-comuniste din anul 1990 la momentul 1945, încercând să reia istoria de unde ea a fost ,,întreruptă”. Pare deplasat, dar ce altceva este plasarea naţionalismului postcomunist în continuarea celui interbelic, fără o nuanţare adecvată a ceea ce a însemnat comunismul în modelarea sentimentului naţional?
Este ceea ce încearcă să facă cercetătoarea americană Katherine Verdery, foarte bună cunoscătoare a spaţiului românesc, unde a făcut cercetări antropologice încă din anii ’70. Ea porneşte de la o definiţie foarte largă a naţiunii, pe care o vede în termeni de relaţie, şi nu ca o entitate, un grup de oameni cu o existenţă cât se poate de concretă. Naţiunea, spune ea, este un nume pentru relaţia care leagă statul (actual sau potenţial) de indivizii săi. Corespunzător acestei definiţii, naţionalismul devine ,,invocarea unei pretinse identităţi lingvistice sau culturale pentru scopuri politice şi sentimentul care răspunde unei astfel de invocări”. Naţionalismul poate fi, aşadar, atât impuls politic venit de sus, de la nivel de stat sau de la nivel de grupare politică, cât şi răspunsul individual, sentimentul pe care o astfel de retorică îl stârneşte, i.e. sentimentul naţional.
Există voci, mai ales în această parte a lumii, care încearcă să acrediteze ideea că a te întreba ce a fost mai întâi, naţionalismul ca ideologie statală sau sentimentul naţional, este ca şi cum te-ai întreba ce a fost mai întâi – oul sau găina? Părerea mea, şi nu doar a mea, este foarte tranşantă în această privinţă. Fără o propagandă statală eficientă, naţionalismul n-ar fi trecut niciodată de la politică de stat la sentiment personal, la acel fior, emoţie individuală pe care o încearcă (aproape) toţi în faţa unor simboluri abil construite. Ceea ce înseamnă că sentimentul naţional nu este nicidecum ceva imuabil, ci se află într-o continuă şlefuire în funcţie (şi) de impulsurile venite pe linie politică.
Economie secundară, identitate scindată şi sentiment naţional
Verdery identifică în studiul citat cel puţin două modalităţi prin care statul socialist a influenţat naţionalismul românesc şi, fără a fi o generalizare forţată, pe cel est-european, astfel încât ceea ce a părut să reizbucnească după căderea regimului nu era nicidecum acelaşi fenomen specific secolului al XIX-lea şi perioadei interbelice. Este vorba, o dată, de penuria economică specifică societăţii socialiste, penurie care a consolidat importanţa economiei secundare, a relaţiilor informale, relaţii ce pot avea la bază, cum s-a şi întâmplat, aceeaşi apartenenţă etnică. Al doilea fenomen, analizat de Verdery la graniţa dintre antropologie şi psihologie, este scindarea între identitatea publică şi cea privată, specifică cetăţeanului unui stat socialist, şi moralitatea tranşantă de tip alb-negru, bine-rău asociată acestei identităţi divizate. Duşmanul comun, statul socialist, şi toate fenomenele asociate lui – penuria, ipocrizia publică, represiunea – dispar brusc la sfârşitul lui 1989. Cercetătoarea americană consideră că necesitatea (psihologică) a unui nou duşman a ales un alt celălalt, diferenţierea operând nu pe criterii ideologice, ci, de această dată, etnice. Cazul românesc este cel mai evident din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât acest transfer de antipatie, pentru a folosi un termen soft, a fost puternic încurajat în ultima decadă a regimului – conceptul de naţional-comunism folosit pentru a desemna această ultimă perioadă a comunismului românesc nu mai este o surpriză pentru nimeni.
Nuanţări, contestări şi alte nedumeriri
Chiar şi o astfel de analiză solid argumentată poate avea nuanţele ei, amendamentele venind exact din zona de analiză empirică, aplicată pe care am invocat-o la început. Mă voi referi, foarte pe scurt, la un interesant studiu de istorie orală realizat de Victoria Isabela Corduneanu printre membrii comunităţii maghiare din Transilvania. Cercetătoarea ajunge la concluzia că discursul naţionalist al epocii Ceauşescu era perceput corect de minorităţile etnice din România ca fiind doar o modalitate de distragere a atenţiei de la adevăratele probleme, cum erau cele economice. Interviurile realizate cu oameni obişnuiţi au revelat faptul că problemele etnice nu apăreau la nivel individ-individ, ci la nivel individ-stat. Corduneanu aduce astfel argumentele unei posibile contestări a rolului statului în impunerea sentimentului naţional.
Din nefericire, chestiunea naţionalismului devine din ce în ce mai greu de tranşat pe măsură ce acesta începe să aibă o istorie proprie. Dacă pentru secolul al XIX-lea, rolul statului este foarte vizibil în impunerea ideologiei naţionale şi poate fi considerat elementul sine qua non al acestei construcţii ideologice, începutul secolului al XXI-lea ne înfăţişează o problemă mult mai complexă. Abia acum chestiunea oului şi a găinii devine relevantă. Mai este statul cel care manevrează aceste sentimente sau, dimpotrivă, naţionalismul eficient interiorizat este cel care provoacă acum statul să reacţioneze?
