n ceea ce priveşte relaţiile României cu instituţiile internaţionale, fie că este vorba de cele pe latură economică, FMI, Banca Mondială, fie că este vorba de cele de natură politică, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, sau militară – NATO, mass-media din România are o poziţie intransigentă: fie este de partea guvernului României, fie este de partea “ălora”. Lucrurile sunt însă, ca de obicei, mai nuanţate.
În cazul recentei dispute cu FMI, lucrurile sunt ceva mai complicate. Desigur, încordarea muşchilor şi ameninţările cu ruperea sau “îngheţarea acordurilor” sunt contraproductive şi trădează un anumit amatorism. Nu este prima dată când premierul Tăriceanu contrează FMI – cu care însă s-a şi socializat pe pârtia de la Predeal – şi nici prima dată când un premier sau alt oficial român face acest lucru. Mult mai calm şi cunoscând probabil ceva mai multe lucruri despre colaborările cu FMI, ministrul Finanţelor Publice, Ionuţ Popescu, a precizat că acordul cu FMI nu a fost întrerupt, însă necesită o perioadă de reevaluare de 1-3 luni, în care România să convingă reprezentanţii instituţiei că estimările privind încasările bugetare sunt realiste.
“Vom merge după rectificarea bugetară pe un deficit fiscal de 0,5-0,7% din PIB. Nu există un termen delimitat pentru perioada de reevaluare, sperăm însă că experţii FMI vor considera că, dupa 3,5-4 luni, tendinţele sunt convingătoare. O treime dintr-un an dă o viziune despre ceea ce se întâmplă într-o economie”, a afirmat Popescu.
Principalele dispute
Principalele puncte în dispută sunt deficitul bugetar şi rata de creştere, FMI considerând estimările guvernului României prea optimiste şi insistând pe o temperare a previziunilor.
Din punct de vedere istoric, actualul acord cu FMI, negociat de guvernul Adrian Năstase, nu era obligatoriu pentru România. El a reprezentat mai mult o “lovitură de imagine” a unui guvern care a dus până la capăt un acord cu FMI – lucru care nu se mai întâmplase de multă vreme. Pe lângă lovitura de imagine, chiar Uniunea Europeană recomandase României încheierea unui acord pentru a se asigura că nu vor mai exista derapaje majore.
Ce se întâmplă acumţ După ce actualul guvern a schimbat radical datele problemei prin introducerea cotei unice de impozitare, paradigma s-a modificat, ca atare erau necesare unele corecţii ale înţelegerii cu Fondul Monetar Internaţional. Majoritatea problemelor au fost clarificate, rămânând în dispută doar situaţia deficitului bugetar şi cea a ratei de creştere.
Deficitul bugetar nu este o problemă în sine. În România, deficitul de cont curent creşte nu din cauza statului, ci din cauza sectorului privat. Ponderea sectorului de stat în acest deficit este acum de sub 15%, ceea ce face ca o reducere de 3-5 sutimi a deficitului bugetar să nu influenţeze absolut deloc deficitul contului curent, care oricum va creşte pe seama sectorului privat.
Aşadar, dialogul cu FMI priveşte o situaţie inedită: deşi deficitele externe cresc, se manifestă o presiune constantă de apreciere a leului. De aici încăpăţânarea FMI de a diminua deficitul bugetului consolidat.
Că un deficit bugetar diminuat ajută dezinflaţia şi limitarea deficitelor externe este de necontestat. Pe de altă parte, a miza excesiv pe buget în atingerea mai multor obiective nu este înţelept. În 2004 circa 85% din deficitul de cont curent s-a realizat în sectorul neguvernamental; a folosi deci bugetul public în vederea scăderii deficitului de cont curent are eficacitate limitată.
Comprimarea excesivă a cheltuielilor publice afectează atât producţia de bunuri publice, cât şi pe cea a sectorului privat. Nu mai vorbim de nevoia de a cofinanţa fondurile de preaderare, de a aplica angajamente izvorâte din acquis-ul comunitar etc.
În România, am înregistrat de ceva vreme o creştere a deficitelor bugetare, dar există o serie de tendinţe îmbucurătoare:
– avem o apreciere constantă a monedei naţionale datorată unor capitaluri atrase de dobânzile ridicate şi preţurile încă scăzute ale unor active. De asemenea, cresc veniturile aduse de muncitorii români din străinătate şi scad veniturile repatriate de companiile străine care operează în România, care preferă astfel să reinvestească profiturile;
– în ultimii ani, finanţele publice s-au consolidat, în pofida faptului că avem încă deficite cvasifiscale importante;
– execuţiile bugetare au deficite din ce în ce mai mici;
– datoria publică şi cea public garantată nu sunt mari, iar stocul de îndatorare privată, deşi creşte, nu o face exploziv.
De la o extremă la alta?
Acestea fiind premisele, nu este recomandabil de a utiliza în exces bugetul în încercarea de a ne limita deficitele externe deoarece riscăm să trecem de la o politică monetaristă strictă la una bugetaristă strictă, ambele având darul de a încorseta serios dezvoltarea economică.
Desigur, avem nevoie de un deficit bugetar mai mic decât cel de anul trecut şi este bine să rămânem în continuare precauţi faţă de deficitele externe.
Dar este îndoielnic că putem lupta eficace contra deficitelor externe prin aducerea ţintei de deficit bugetar spre zero. Deficitele externe vor creşte oricum dacă guvernul nu va găsi soluţii pentru limitarea expansiunii creditului sectorului neguvernamental. Din această cauză este bine ca guvernul să insiste asupra propriei ţinte de deficit bugetar, dar pe baza argumentelor economice, şi nu prin recurgerea la umflări inutile ale muşchilor.
Argumentele scoase la înaintare de reprezentanţii guvernului şi de preşedinte, conform cărora România are nevoie de banii rezultaţi din diferenţa de deficite pentru a finanţa partea de cofinanţare în proiectele europene este unul pueril şi riscă să submineze la modul cel mai serios credibilitatea guvernului. În ceea ce-l priveşte pe preşedinte, el nu se pricepe – şi a şi declarat public lucrul acesta -, este jenant că asemenea afirmaţii sunt făcute de “specialiştii” guvernului. În definitiv, este vorba de circa 300 de milioane de euro, bani pe care guvernul îi poate obţine prin reducerea cheltuielilor guvernamentale.
Un exerciţiu ratat
În acest sens, ministrul de Finanţe a operat un exerciţiu, solicitând colegilor săi de cabinet să găsească soluţii pentru disponibilizarea a circa 4 procente din aparatul ministerelor. Cererea a provocat panică în rândul funcţionarilor publici care au trăit vreme de o săptămână în incertitudine. Oricum, nici unul dintre miniştri nu s-a conformat, aşa că îngrijorările lor au fost inutile, mai ales că la final chiar şi Ionuţ Popescu a lăsat-o baltă. Oricum, epopeea circularelor (în total au fost vreo patru) reprezintă prima bâlbă majoră a ministrului de Finanţe.
Reducerea aparatului bugetar cu 4% ar fi adus la buget economii de circa 1384 miliarde lei şi ar fi afectat peste 11.000 de funcţionari publici şi aproape 10.000 de angajaţi în întreprinderile cu pierderi. Sigur că, până la urmă, aceste persoane vor trebui disponibilizate, dar nu din cauza FMI, ci pur şi simplu că România nu-şi poate permite să le mai întreţină. Deocamdată, exerciţiul rămâne la stadiul de bâlbă.
Exact aceste bâlbe fac ca deocamdată, guvernele României să aibă mare nevoie de girul instituţiilor financiare mondiale, singurele – din păcate – capabile să exercite presiuni asupra acestora în vederea adoptării unor politici economice coerente şi, desigur, prudente.
Epilog (temporar) fericit
În cele din urmă, se pare că FMI a acceptat varianta guvernului, care, de data aceasta, are dreptate. Este însă de văzut dacă decizia aceasta este luată pe baza încrederii FMI în performanţele guvernului sau este doar o decizie politică în urma unor intervenţii binevoitoare de la Casa Albă.
O echipă a Ministerului de Finanţe a fost invitată la Washington în a doua jumătate a lunii aprilie, cu ocazia reuniunilor de primavară organizate de FMI şi Banca Mondială, pentru a continua discuţiile privind cea de-a doua şi a treia analiză în cadrul Acordului stand-by cu FMI. Se speră ca aceste discuţii să se finalizeze până la mijlocul anului 2005, când impactul reformelor fiscale introduse recent şi planurile de liberalizare a contului de capital vor putea fi evaluate într-un mod adecvat.
Amânarea semnării acordului cu FMI nu va avea nici un efect asupra semnării Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, însă trebuie ca semnarea acordului să se facă neapărat în a doua jumătate a anului, pentru ca oficialii europeni să nu recurgă la aplicarea clauzei de salvgardare, care ar aduce şi amânarea, cu un an, a aderării.
