Am un prieten în Argentina, mare cinefil. El a fost contrariat de o propoziţie a lui Cristian Mungiu dintr-un interviu publicat de presa argentinană în care acesta deplângea soarta cinematografelor din România. În Argentina, o ţară aflată într-o situaţie economică şi politică relativ apropiată de România şi cu o istorie asemănătoare, lumea merge destul de des la cinematograf iar în Buenos Aires sunt peste o sută de cinematografe, la o populaţie de circa patru ori mai mare decât Bucureştiul. La Bucureşti, cred că mai funcţionează 5 în afară de cele de la Mall-uri. Pe acelea însă le-aş exclude, deoarece 80% din spectatorii de acolo vin mai mult să fie văzuţi decât să vadă filme. Sunt oraşe în care nu există nici un cinematograf.
Înainte de revoluţie, în Bucureşti erau vreo 30 de cinematografe şi vreo trei grădini de vară-cinematograf. Unele au fost demolate, altele au fost revalorificate pe post de cârciumi, altele pur şi simplu zac în paragină. Decăderea este desigur explicabilă prin faptul că lumea nu mai merge la cinematograf.
Explicaţia cea mai la îndemână este că nu are lumea bani, ceea ce este fals. 10-20 lei pe săptămână nu cred că reprezintă o sumă exorbitantă. De asemenea, nici faptul că „nu sunt condiţii” nu ţine, fiindcă acele condiţi nu sunt tocmai fiindcă nu vine lumea la cinema şi deci nu există bani pentru investiţii. În plus, s-au închis cinematografe în care existau condiţii mai mult decât decente (Glendale, Lira).
De asemenea, nici explicaţia că acum descarcă filmele de pe DC++ şi nu mai au nevoie de cinema că le văd pe plasma lor de 70 de centimetri şi cu dolbisăraundu’ de la homsinema. Dacă urmăreşti discuţiile de pe forumurile româneşti observi că filmele mai mult se descarcă decât se vizionează.
Adevărata explicaţie cred eu că ţine de inapetenţa pentru socializare a românilor, inapetenţă dovedită şi de eşecul site-urilor de socializare de la noi sau de numărul redus de români pe site-urile clasice externe. Forumurile de discuţie sunt un alt exemplu de eşec al socializării, nivelul discuţiilor nedepăşind etapa de “ba pe-a mătii”. Până şi pe blogul personal te trezeşti cu înjurături.
“Socializarea” românească îmbracă încă forme rudimentare gen frecarea mentei în/pe lângă vreo cârciumă cu o cola în faţă sau un grătar “la iarbă verde”, de preferat lăsând cât mai mult gunoi în urmă sau mult mai simplu, emoticoane pe mess.
În plus, mersul la cinema este descurajat şi de comportamentul mitocănesc al idioţilor care îşi lasă telefoanele deschise sau comentează zgomotos acţiunea de pe ecran. Românii mai au încă de învăţat cum să se comporte în spaţii publice, nu doar la cinematograf/spectacol. Aceeaşi nesimţire este vizibilă şi pe stradă, pe trotoar, un dispreţ profund pentru celălalt, de la doamna sensibiloasă şi înţolită la patru ace al cărei căţel se cacă pe trotuar (“Vai sufleţel, am făcut căcălică? Mâncă-l mama pe el de cocoşel!”) până la drojdierul care flegmează din doi în doi paşi.
După Revoluţie, românii au învăţat două lucruri: “libertatea” de a face orice vrea muşchi lor fără a da doi bani pe drepturile celorlalţi şi „dreptul la proprietate” însoţit de dispreţul profund pentru spaţiile comune, astfel încât scările de bloc arată în mare parte absolut mizerabil, dar apartamentele sunt aranjate “după ultima modă” – că doar n-o fi prost să dea cu puţină lavabilă şi pe palier, or să schimbe becul ars acum patru ani.
De asemenea, există o reală lipsă de abilităţi de comunicare, de la lucruri care ţin de gramatica elementară până la incapacitatea exprimării unor idei coerente. Aşa cum spuneam într-un articol mai vechi, dacă vrei să nenoroceşti un şcolar (de la clasa întâi la ultimul an de masterat) este suficient să-l pui să scrie o compunere liberă de o pagină. Companiile de telefonie se întrec în minute gratuite dar convorbirile se reduc din ce în ce mai mult la interjecţii sau la „frate” (acesta este noul apelativ al “urbanului”), “marfă”, “cool”…
Această incapacitate de a trăi “în comun”, – asimilată cumva cu comunismul –, lipsa de respect pentru celălalt îi împiedică pe români să relaţioneze în mod real şi, implicit, să socializeze. Abia după experimentarea vieţii în comun putem vorbi despre renaşterea cinematografelor româneşti. Acum, cel puţin avem câţiva regizori pentru care ar merita să mergem la cinema mai des.
