Problema responsabilităţii miniştrilor este unul dintre cele mai disputate puncte ale dezbaterii politice româneşti. Multă vreme, această cerinţă a fost legată de solicitările externe cu privire la intensificarea luptei împotriva corupţiei. Această interpretare – a legii ca un mecanism eficient de combatere a corupţiei – reprezintă însă o denaturare a concepţiei politice care stă la baza principiului responsabilităţii ministeriale.
Această cerinţă a evoluat istoric în paralel cu întărirea prerogativelor parlamentare şi viza, dincolo de considerentele pecuniare, responsabilitatea politică a miniştrilor nu neapărat în faţa puterii judecătoreşti, ci în faţa mecanismului reprezentativ al Parlamentului. Responsabilitatea miniştrilor în faţa Legislativului are drept scop în primul rând aspectele politice şi juridice ale funcţionării sistemului democratic, ca modalitate de înlăturare efectivă a arbitrariului monarhic, şi nu răspunderea miniştrilor în faţa legii penale.
Acesta este sensul pe care unul dintre primele programe politice româneşti – Proclamaţia de la Islaz – îl dă, de exemplu, acestui mecanism: „Domnul responsabil ales pe căte cinci ani şi căutat în toate stările societăţii” – punctul 5; „Responsabilitatea ministrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă” – punctul 7. Astfel, principiul responsabilităţii este unul ce vizează eficienţa funcţiei şi îndeplinirea obiectivelor ei politice inerente, şi nu neapărat problema aplicării legii penale sau civile (ale cărei mecanisme sunt realizate în baza principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii). Cu alte cuvinte, există o netă separaţie între responsabilitatea politică (sancţionată de cetăţeni prin reprezentanţii lor aleşi, asigurată prin acest principiu al responsabilităţii ministeriale) şi responsabilitatea penală sau civilă a ministrului (materializată prin legea civilă sau penală, în condiţiile constituţionale de egalitate în drepturi).
Problema imunităţii ministeriale, parlamentare sau prezidenţiale este tocmai bariera care separă acest accent politic al responsabilităţii în funcţie de răspunderea civilă sau penală. Imunitatea se doreşte tocmai un mijloc prin care opiniile politice nu devin un element pedepsibil judiciar. Imunitatea există tocmai pentru a nu permite confundarea răspunderii politice a demnitarului cu răspunderea sa penală sau civilă. Cu alte cuvinte, ocupantul unei demintăţi publice poate fi responsabil pentru greşeli politice, dar nevinovat din punct de vedere al legii penale sau civile, la fel cum vinovăţia sa dovedită în unul din aceste domenii nu atrage sub nicio formă o culpă politică.
Legea 115/1999 păstrează în multe privinţe concepţia denaturată a spaţiului public românesc cu privire la responsabilitatea ministerială. Dealtfel, nu este un secret pentru nimeni că achetarea penală a unui adversar politic este un bun prilej de critică sau de lansare a unor mesaje justiţiare şi incisive. Totul este bine atâta timp cât anchetele nu se soldează cu condamnări, iar protagonistul poate denunţa samavolniciile oponentului la adăpostul invocării interesului public neacoperit însă de decizii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Dinamica putere-opoziţie lasă la îndemâna învingătorului mai multe instrumente de intervenţie în dezbaterea publică. Unul dintre ele este Comisia de a Cotroceni.
Se poate obiecta cu justeţe că avizul unui asemenea for este neconstituţional. În definitiv, atâta timp cât cetăţenii sunt egali în faţa legii, necesitatea unui aviz premergător începerii urmăririi penale reprezintă un avantaj de care nu se bucură cetăţeanul de rând. Avizul – care pune serios la îndoială prezumţia de nevinovăţie – îşi are originea tocmai în această utilizare a problemelor din justiţie de către actorii politici. Cu alte cuvinte, Comisia se dorea tocmai un for care să pună capăt speculaţiilor juridice, limtând lupta de imagine din politică prin instrumentarea nu a justiţiei, ci a procedurii judiciare în sine. Pentru că, atâta vreme cât nu există riscul unei condamnări, actorii politici consideră că utilizarea anchetei este permisă.
Problema apare în momentul în care Comisia dă aceste avize favorabile (trebuie remarcat că, deşi rolul ei este consultativ, ea limitază imagologic posibilitatea preşedintelui de a aviza începera urmăriri penale – scurtcircuitarea Comisiei afectează imparţialitatea de care ar trebui să dea dovadă şeful statului). Avizul ei favorabil, în condiţiile în care identificarea ei cu instituţia prezidenţială este evidentă (nu discutăm despre o comisie în subordinea instituţiei prezidenţiale, ci despre „Comisia de la Cotroceni” a unui preşedinte sau altul) afectează serios problema obiectivităţii ei (mai ales când cei care sunt lăsaţi în grija Parchetelor sunt adversarii săi declaraţi). Impactul imagologic se mută din nou asupra procesului judiciar, aflându-ne din nou în situaţia de la început. Actorii politici folosesc procesul judiciar, de această dată prin intermediul Comisiei în primă fază, şi abia apoi prin parchete.
Ordonanţa guvernamentală care modifică structura şi rolul Comisiei încearcă să repare această revenire la situaţia anterioară. Principiile modificării au în vedere obiectivarea activităţii acestui for, pentru a limita exploatarea politică a avizelor Comisiei. Intenţia Executivului – ca şi intenţia iniţială de elaborare a Comisiei – este tocmai de a preveni instrumentalizarea imagologică a anchetelor penale, intenţie cât se poate de justă, având în vedere climatul politic românesc. Modalitatea de realizare (ca şi înfiinţarea în sine a Comisiei) este discutabilă.
Astfel, pentru a garanta „imparţialitatea şi independenţa” comisiei, aceasta va fi alcătuită pe viitor din cinci judecători, numiţi prin decret de Preşedintele României, la propunerea CSM. Regulamentul adoptat de CSM cu privire la selecţia lor prevede că „In timpul mandatului, judecatorii numiti in Comisie isi pastreaza calitatea de judecator. Functie de volumul de activitate de la instante, colegiile de conducere pot dispune degrevarea partiala de celelalte activitati a judecatorilor numiti in Comisie”. Cu toate acestea, dispoziţiile constituţionale statuează clar în articolul 125 alineatul 3 că “Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. Păstrarea calităţii de judecător (şi continuarea activităţii în instanţe) pun serios la îndoială respectarea dispoziţiei constituţionale, atâta vreme cât este clar că în Comisie judecătorii vor ocupa o funcţie publică, pentru care sunt remuneraţi. Surprinde că CSM a dezvoltat prevederile ordonanţei în aşa fel încât ele să intre în contradicţie flagrantă cu Legea Supremă. Poate fi adus în discuţie în acelaşi timp tocmai principiul independenţei magistraţilor – articolul 124 alineatul 3 dispune că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, perspectivă care intră în conflict cu activitatea depusă în cadrul unui for din Administraţia Prezidenţială.
Un alt punct important al modificărilor este reprezentat de posibilitatea ministrului care apare în faţa comisiei de a „prezenta înscrisuri şi de a propune administrarea de probe în dovedirea susţinerilor sale”. Concomitent, el poate fi asistat de un avocat, ca expresie a garantării dreptului său la apărare. Dispoziţiile intră în contradicţie flagrantă cu prevederile Codului de procedură penală, care stipulează în articolul 62 că „în vederea aflării adevarului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe”, pentru ca articolul 65 să statueze că „sarcina administrării probelor in procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoana care cunoaşte vreo proba sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le infăţişeze”. Din aceste prevederi se poate deduce că numai în faţa instanţei de judecată (ceea ce comisia nu este) se pot administra probe, numai de către organul de urmărire penală sau de chiar de către instanţă (în niciun caz de către cel acuzat – în cazul comisiei, ministrul). Mai mult, acelaşi Cod are în vedere în articolul 171 că „Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept”. Or ministrul nu este nici învinuit, nici inculpat, iar procedura judiciară nu este nici de urmărire penală, nici de judecată.
În ansamblu, prevederile cu privire la rolul Comisiei o transformă într-o veritabilă instanţă de judecată – procedura la care sunt supuşi miniştrii este similară cu cea din instanţe. Mai mult, aceste aspecte sunt întărite de obligaţia publicării deciziei luate de Comisie (alături de consemnarea în scris a opiniilor divergente). Preşedintele nu este ţinut de acest aviz, dar are obligaţia motivării temeiniciei unui eventual refuz (este un mare semn de întrebare cu privire la ce se întâmplă dacă refuzul preşedintelui nu este temeinic motivat – cine se pronunţă asupra motivelor mai mult sau mai puţin temeinice ale preşedintelui?). Comisia devine prin încercarea Guvernului de obiectivare a activităţii ei un for de judecată, ale cărui decizii capătă greutatea epistemică şi imagologică a unui adevărat verdict judecătoresc.
Or în acest punct (ca şi în întreaga dinamică a înfiinţării acestei comisii) ne putem pune întrebarea dacă acest eşafodaj instituţional nu încalcă prezumţia de nevinovăţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înscris în jurisprudenţa sa în raport cu această prezumţie (care acţionează în sarcina învinuitului – trebuie remarcat că în faţa Comisiei nu există această prezumţie, din moment ce sarcina probei cade în responsabilitatea ministrului) că ea poate fi încălcată nu numai de instanţă sau de judecător, ci şi de alte autorităţi publice (Allenet de Ribemont vs. Franţa, pct. 35). Concomitent, aceeaşi speţă explică faptul că prezumţia este încălcată de o decizie judiciară cu privire la o persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni, dacă ea reflectă vinovăţia acestuia înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Or, atunci când preşedintele decide în baza unui aviz public al Comisiei (sau în motivarea scrisă, în lipsa unui asemenea aviz) că există motive pentru începerea urmăririi penale, nu există dubii cu privire la respectarea prezumţiei de nevinovăţie?
În aceeaşi decizie CEDO reitera că articolul 6 alineatul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat astfel încât prezumţia de nevinovăţie să „garanteze drepturi practice şi efective” (conform adagiului juridic „Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” – legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei, nu în sensul neaplicării sale). Mai mult, în Mircea vs. România, Curtea atrage atenţia asupra alegerii potrivite a termenilor folosiţi de autorităţile publice în declaraţiile publice (înainte de pronunţarea unui verdict definitv şi irevocabil). Curtea subliniază totodată că intervenţia sa are în vedere sensul nu forma literală a declaraţiilor publice. Or, un aviz public, prin care o Comisie de judecători, în subordinea preşedintelui, sugerează începerea urmăririi penale este departe de recomandările CEDO cu privire la prezumţia de nevinovăţie (este dificil de imaginat o asemenea comunicare neutră în raport cu ministrul pentru care se recomandă începerea urmăririi penale).
În ansamblu, avem de a face cu o dublă tentativă de depolitizare a actului urmăririi penale. Schema este simplă – politicienii români îşi afirmă cinstea şi onestitatea prin opoziţie (subliniind gravitatea acuzaţiilor aduse celuilalt). Pentru a remedia această problemă se creează o comisie care ar trebui să blocheze urmăririle penale (de cele mai multe ori, fără rezultate juridice, deci cu efecte doar în plan de imagine). Comisia devine însă instrument în acelaşi lanţ cauzal şi imagologic, pentru ca să se revină, transformându-se Comisia într-o veritabilă instanţă de judecată – de data asta, chiar vom fi obiectivi şi nu mai facem dosare degeaba. Două observaţii – 1) nu există nicio garanţie că viitoarea Comisie (presupunând că judecătorii Curţii Constituţionale nu vor declara ordonanţa neconformă cu Legea Supremă, ceea ce pare improbabil) nu va fi instrumentalizată de un alt actor politic, aşa cum s-a întâmplat cu fosta Comisie; 2) drumul spre iad…
