Pentru a stabili mai clar paralela între ocuparea Irakului de puterile occidentale (Anglia 1920 şi SUA în 2003) vom recurge la două coloane pentru succesiunea evenimentelor în ambele cazuri.
| 1920 Liga Naţiunilor dădea Angliei mandat de tutelă pentru provinciile Basra, Bagdad si Mosul care aparţinuseră Imperiului Otoman. 1920 La baza mandatului se afla acordul franco-britanic din 1918 prin care se definea politica lor de «a încheia eliberarea oficială a popoarelor» oprimate de Turcia şi de a stabili guverne naţionale şi administraţii care să-şi bazeze autoritatea pe iniţiativa «libera alegere a populaţiilor native». 1920 Triburi şiite încurajate de liderii religioşi declanşează o revoltă care duce la 2000 de victime printre britanici. Ea este controlată de armata tutelară până la sfârşitul anului. 1921 Urmare a unei conferinţe a reprezentanţilor britanici în Orientul Mijlociu convocată de secretarul de stat pentru colonii Winston Churchill, este instalat ca rege al Irakului, după un referendum, haşemitul Faisal, care promite o guvernare constituţională reprezentativă şi democratică. Este continuat efortul de a forma instituţii ale noului stat, la început un Consiliu de Stat şi apoi un guvern. 1922-1924 Ani de instabilitate internă provenind din neînţelegerile între sunniti şi şiiţi, ultimii acuzându-i pe britanici de favorizarea primilor. Şiiţii fac presiuni şi demonstrează pentru înlocuirea mandatului britanic printr-un tratat anglo-irakian, care să legitimeze prezenţa temporară a britanicilor şi să mărească totodată suveranitatrea Irakului. În ciuda rapoartelor prezentate de puterea mandatată Ligii Naţiunilor, opoziţia internă, începută încă din 1920, când faimosul T.E Lawrence a denunţat administraţia «sângeroasă şi ineficientă» britanică (Mesopotamia fiind pentru Anglia o capcană din care va fi greu să scape cu demnitate şi onoare, spunea el) , faţă de poziţia britanică în Irak s-a dezvoltat continuu în presă şi în rândul laburiştilor şi pacifiştilor faţă de guvernul conservator predominant în această perioadă. 1922-1924 Doi vecini puternici au atacat în această perioadă Irakul: Arabia Saudită într-un litigiu de frontieră şi Turcia neliniştită de accederea kurzilor la cvasiautonomie. Succesele lui Ataturk în luptele cu Grecia au reînviat atacurile împotriva Irakului, care au luat în 1929 proporţii considerabile. Ambele războaie au fost încheiate în 1924 prin negocieri şi acorduri. 1925- 1927 În iarna lui 1924 intra în vigoare Tratatul anglo-irakian aprobat şi în sesiunea Ligii, care examinează atent evoluţia din Irak şi conflictele din Nord şi Sud. Rămâne pe agendă situaţia din Nord urmarită de o Comisie de frontieră trimisă de Ligă la Mosul în 1925 când închide acest dosar. Tot în acest an sunt semnate acorduri petroliere importante cu Anglia – Persian Oil Co. şi cu Turkish Petroleum Co. În 1926 aceşti paşi îi fac pe conservatori să schimbe strategia şi să calmeze cererile insistente ale opoziţiei interne prin acceptarea unei retrageri parţiale şi treptate din Irak. Noul tratat din 1926 urma să fie valabil timp de 25 de ani sau până când Irakul devine membru al Ligii. Turcii se asociază şi obţin 10% din profiturile Turkish Petroleum Co. Se creează o nouă comisie a Ligii de trasare a frontierei şi când ea încheie apare ultima formă (a treia) a Tratatului. Irakienii insistau pentru intrarea în Ligă, dar englezii au acceptat în schimb să recunoască acest drept în 1932 şi să înceapă negocieri privind prezenţa militară a Angliei. Din 1925, timp de 7 ani rapoartele către Ligă au devenit jubilante, trecând cu vederea slăbiciunile şi riscurile existente. 1927-1932 În 1927 începe perioada retragerii englezilor din Irak. Rămâne aviaţia şi un batalion de infanterie (3000 militari faţă de cei 200.000 soldaţi pe care Anglia îi avea la sfârşitul primului război mondial). Ei dotaseră de la început armata irakiană care în 1928 număra 10.000 oameni. Acest punct slab al neasigurării capacităţii Irakului de a se apăra a ieşit la iveală când luptători wahhabişti din secta fundamentalistă Khwan au atacat Iranul. Ei arau salafiţi antişiiţi ca şi teroriştii de azi ai lui Abu Musab al-Zarqawi. Atacurile acestora s-au repetat până în 1929, când au fost lichidaţi de Ibn Said. În paralel, kurzii din tribul Barzani au declanşat o revoltă împotriva guvernului irakian, care a cerut 4 ani armatei să o lichideze, 1931. În toată această perioadă conservatorii, urmăriţi de spectrul câştigului politic, au ascuns opiniei externe (Liga) şi interne slăbiciunea construcţiei lor («peace building») de instituţii solide. Ei au neglijat problema-cheie a relaţiilor interetnice şi interreligioase care a rămas nesoluţionată şi chiar a fost exacerbată de tratarea sunniţilor ca o entitate favorizată. După 1932 Structura politică şi instituţiile create de englezi se prăbuşesc. Deşi prea slabă pentru exterior, armata şi-a lărgit atributele interne, câştigând o putere pe care a exploatat-o politic. În 1933 masacra minorităţile etnice. În 1936 a dat o lovitură de stat cu un regim sunnit. În 1939 se îndepărtează de Anglia şi în 1941 îşi oferă sprijinul puterilor Axei. |
2003 Armata SUA invadează Irakul în martie şi proclamă câştigarea războiului în aceeaşi lună, fără a avea autorizarea expresă a Consiliului de Securitate al ONU. Bush proclamă «victoria şi sfârşitul operaţiunilor majore» de luptă în discursul sau din mai 2003 numit «Misiune îndeplinită». Saddam Hussein este capturat la sfârşitul anului. Este creată Autoritatea Provizorie a Coaliţiei ca guvern provizoriu. 2003 Războiul din Irak a avut iniţial obiectivul de a distruge regimul lui Saddam Hussein, acuzat de a dezvolta arme de distrugere în masă şi de relaţii cu al-Qaeda. Primul obiectiv este atins, dar argumentele armelor şi terorismului nu sunt substanţiale şi sunt scoase treptat din vocabular. Rămâne instaurarea unui regim democratic. CAP preia atributele executive, legislative şi judiciare până la instaurarea unui regim democratic, de data aceasta în conformitate cu o rezoluţie a Consiliului de Securitate. 2004 Pungi de rezistenţă în regiunile Bagdad, Anbar şi Salah al Did. Se conturează «triunghiul sunnit» în care au loc cele mai multe din atacurile împotriva forţelor coaliţiei. 2004 CAP se dizolvă şi se fac pregătiri de creare a instituţiilor irakiene, alegerilor şi elaborării Constituţiei. Saddam Hussein este predat de forţele americane guvernului interimar irakian, care constituie un Tribunal Irakian Special pentru judecarea lui pentru crime împotriva umanităţii. 2004 Instabilitatea internă iese în evidenţă prin înmulţirea atacurilor. Se înregistrează un număr de 26.500 atacuri. Situaţia este ilustrată de luptele din primăvară şi toamnă pentru controlul oraşului Fallajah. A doua bătălie pentru Fallajah a fost considerată de americani ca fiind «cea mai grea luptă urbană de la bătălia din Hua City din Vietnam». A durat 10 zile şi s-a terminat cu moartea a peste 1000 de răsculaţi şi 64 soldaţi americani. Opoziţia faţă de război s-a format pornind de la publicarea în presă a fotografiilor ce arătau abuzurile armatei americane faţă de prozonieri (Abu Ghraib) considerată ca o lovitură «adusă justificării ocupaţiei în ochii irakienilor şi a comunităţii internaţionale». 2005 Turcia are intenţia să atace partea de Nord a Irakului locuită de kurzi, acuzaţi că adăpostesc grupări militante antiturce. SUA depun eforturi diplomatice pentru a evita atacarea Irakului de către Turcia, dar problema rămâne în picioare în toţi anii de după 2003. Pentru armata turcă autonomia unei regiuni kurde în vecinătatea sa constituie o ameninţare strategică. 2005 Intră în funcţiune un guvern provizoriu irakian ales pentru a pregăti o nouă Constituţie. Referendumul pentru Constituţie şi alegerea Adunării Naţionale constituante au loc la sfârşitul anului. Evenimentul la care participă populaţia kurdă şi şiită este întemeiat de insolenţa şi boicotul manifestate de sunniţi. În cursul primăverii şi verii, luptele interne se intensifică. Luna mai devine cea mai sângeroasă. Luptele se dau în jurul Bagdadului şi în regiunea nord-vestică, apoi se extind de-a lungul Eufratului. Numărul atacurilor rebelilor se ridică în 2006 la peste 34.000. Se intensifică atacurile sinucigaşe la care participă cetăţeni sunniţi chemaţi din alte ţări de al-Qaeda. 2006 Este un an al creşterii instabilităţii interne prin expansiunea violenţei între şiiţi şi sunniţi, ilustrate de distrugerea unei moschei şiite în Samarra. De la această dată, se intensifică exodul intern, care indică cifra refugiaţilor de după ocupaţie la 1,6 milioane. Militanţii şiiţi ai lui Al Sadr ocupă câteva oraşe din nord. În noiembrie alegerile pentru Congres deschid calea unor critici severe ale derulării războiului din Irak şi manifestă dezaprobarea administraţiei Bush, prin pierderea controlului ambelor Camere de către republicani. Rapoartele oficiale ale forţelor armate dezvăluie incapacitatea SUA şi trupelor irakiene de a controla situaţia în câteva regiuni, precum şi dezintegrarea autorităţilor locale corupte şi infiltrate de al-Qaeda. Un studiu bipartizan, Irak Study Group, conchide că «situaţia din Irak e gravă şi se deteriorează» şi că «forţele SUA par prinse într-o misiune care nu are un sfârşit previzibil». Luna noiembrie a fost cea mai sângeroasă. Un raid sunnit a atacat regiunea Sadr City din Bagdad ucigând 215 persoane şi rănind 257. Lovituri de ripostă au fost îndreptate spre moschee sau organizaţii sunnite. Se anunţă sentinţa în procesul lui Saddam Hussein, care este spânzurat la sfârşitul anului. 2007 În ciuda opoziţiei irakiene şi a curentului de opinie predominant, Bush măreşte efectivele SUA în Irak cu 20.000 oameni, numind noua strategie «The Surge». Spre deosebire de el Tony Blair reduce trupele britanice din Basra şi anunţă retragerea lor (nu mai devreme de 2008). Aprobând cerinţele de finanţare ale preşedintelui Bush, Congresul a adăugat cererea unei retrageri din Irak până în august 2008, iar Senatul a propus ca dată a retragerii 30 martie 2008. În martie, după aplicarea strategiei Surge, numărul morţilor a crescut cu 15%. Iar în mai, rapoartele arătau că doar o treime din capitală este sub control. |
Compararea celor două ocupaţii ale Irakului (1920-1932) şi (2003-…) de către Anglia şi SUA relevă puncte comune şi unele diferenţe :
– în ambele cazuri problema era de a crea sau menţine un stat sunnit, cu cel puţin trei componente diferite ca etnie sau religie şi de a-i asigura instituţii cu o funcţionare la standarde internaţionale satisfăcătoare, ceea ce nu s-a realizat;
– pe tot parcursul administaţiei străine, problema centrală a convieţuirii armonioase a celor trei componete ale societăţii irakiene, şiiţi, sunniţi şi kurzi, nu a fost rezolvată deteriorându-se pe parcurs;
– în exercitarea atribuţiilor, cele două puteri au privilegiat câte una din aceste grupuri (sunniţi în cazul Angliei, şiiţi în cazul SUA) contribuind la instabilitatea internă;
– duşmanul extern (activ sau ameninţător) a fost în ambele cazuri Turcia;
– erodarea alimentată din aceleaşi surse (ţări arabe) s-a manifestat prin gherilă, răscoale sau conflicte interne;
– opoziţia şi critica ocupaţiei au fost active în ambele cazuri, contribuind la retragere (sau venind în ajutorul ei);
– costurile ridicate în raport cu rezultatele au constituit alt element comun;
– în ambele cazuri cuvintele lui Lawrence au fost profetice: «Aţi căzut într-o capcană din care e greu să ieşiţi cu demnitate şi onoare»; «Trebuie să părăseşti Irakul sau să continui până când proiectul îşi îndeplineşte obiectivele.»;
Insistând asupra aspectelor comune, un studiu recent afirma că similitudinile situaţiilor celor două cazuri constau în «diviziuni adânci etnice şi sectare; lupta internă pentru putere în Irak, infiltrarea de terorişti salafişti din ţările învecinate, insurecţii active ale grupurilor minoritare, puteri regionale ostile peste frontiere.» (John Rayburn: «How the British Quit Mesopotamia» Foreign Affairs, March/April 2006.)
