Menţinerea puterii comuniste în China

Din perspectiva lui Hu Jintao, Partidul Comunist Chinez trebuie să se adapteze pentru a-şi putea păstra monopolul asupra unei societăţi mai pluraliste şi mai agitate. Trebuie să-şi dezvolte capacitatea administrativă şi managerială pentru a putea gestiona multiplele probleme sociale, de la degradarea mediului până la iritarea crescândă a populaţiei provocată de corupţia generalizată. Iar partidul trebuie să rezolve aceste probleme interne şi în acelaşi timp să continue să sporească influenţa şi puterea internaţională ale Chinei.

După revoltele din Piaţa Tia­nan­men în 1989, nume­ro­şi analişti occidentali au crezut că Partidul Comunist va fi aruncat la lada de gunoi a istoriei, ca şi atâtea alte partide asemănătoare din Europa de Est. Însă, spre deosebire de aces­tea, Partidul Comunist Chinez a dove­dit o capacitate de adaptare remar­ca­bilă.

Partidul Comunist distruge orice fel de opoziţie organizată

Printr-o strategie cu două direcţii, de cooptare a elitelor politice şi eco­no­mice, pe de o parte, şi măsuri coer­citive împotriva celor nemulţumiţi de regimul autocratic, pe de altă parte, Partidul Comunist Chinez este încă foarte activ. Are susţinători puternici în rândul armatei, al comunităţii de afa­ce­ri şi chiar al elitei intelectuale, a cărei bunăstare depinde de men­ţine­rea partidului la putere.
Rebelii şi nemulţumiţii se confruntă cu un sistem represiv de stat sofisticat. Peste 30.000 de cadre monitorizează inter­netul. Serviciile de securitate inter­nă au crescut ca număr de perso­nal şi în profesionalism, şi caută să stin­gă protestele fără să recurgă la vărsări de sânge. Activiştii şi avocaţii care îi apără pe cei mai puţin norocoşi sunt închişi şi hărţuiţi. Partidul Comu­nist a reuşit să distrugă orice fel de opoziţie organizată.
Discursurile partidului despre de­mo­craţie sunt doar pentru partid. E vorba despre democraţia partidului, creată de partid pentru partid. Refor­ma internă este menită să organizeze mai bine succesiunea la putere şi sele­cţia de cadre. Oamenii încă nu au un cu­vânt de spus în alegerea condu­că­torilor.
Atunci când autorităţile americane au acceptat aderarea Chinei la Or­ga­nizaţia Mondială a Comerţului, marea speranţă a fost că integrarea Chinei în eco­nomia mondială va conduce inevi­tabil ţara pe calea reformelor politice şi a liberalizării. Însă Beijingul a devenit mai bogat şi mai puternic fără a fi mai puţin autoritarist. Nemaifiind condusă de ideologia revoluţionară şi izolată de lume, Republica Populară Chineză este o autocraţie flexibilă care a reuşit să-şi sporească puterea militară şi influenţa economică şi a dovedit o agilitate diplomatică remarcabilă.
Încercând să evite o confruntare directă cu mai puternica SUA, Beijingul caută să-şi extindă influenţa inter­naţio­nală în detrimentul Washingtonului. Dominaţia SUA nu este o situaţie favo­rabilă pentru nici un regim autoritarist – şi cu atât mai puţin pentru China, care se consideră victima unor nedrep­tăţi istorice. Washingtonul protejează Taiwanul şi, în ochii chinezilor, caută să refuze Beijingului locul pe care acesta îl merită pe scena internaţională.
China îşi curtează cu grijă propriii aliaţi şi încearcă să construiască insti­tuţii regionale pe care să le domine. În problemele în care Washingtonul îi cere ajutorul, exemple Burma, Coreea de Nord sau Iran, China face minimul posibil pentru a scăpa de presiuni – şi de obicei în schimbul unor concesii americane pe alte fronturi, fie eco­no­mice, diplomatice sau în chestiunea Taiwanului.

Washingtonul şi Beijingul au viziuni diferite asupra ordinii mondiale

SUA sunt revoltate de atrocităţile din Burma şi cere Chinei să facă presiuni pentru schimbarea situaţiei. Dar într-o ţară ea însăşi atât de spe­ria­tă de protestele studenţilor sau de prac­ti­carea budismului în Tibet, cui îi pa­să de studenţii şi călugării din Bur­ma?
Contrar teoriilor occidentale con­form cărora comerţul duce la de­mo­craţie, istoria abundă de exemple de autocraţii bogate şi stabile care luptă pentru influenţă cu principala putere a lumii. Germania Kaiserului avea relaţii comerciale cu Anglia imperialistă chiar în timp ce luptau pentru influenţă diplo­matică şi militară. Japonia impe­rială făcea comerţ cu Marea Britanie şi SUA. China democratică este o iluzie pentru cine ar fi dispus să creadă aşa ceva. China poate fi privită doar ca un competitor, pe termen lung, pentru putere şi influenţă, în primul rând pen­tru SUA, chiar dacă relaţiile comerciale dintre cele două ţări se dezvoltă.
Taiwanul şi-a creat o identitate de stat independent de facto, iar atitu­di­nea dură a Beijingului în această problemă este incompatibilă cu un Taiwan independent. Pe termen mai lung, poziţia Washingtonului în Asia şi capacitatea sa de a-şi îndeplini obiectivele de politică externă, cum ar fi dezarmarea Iranului, vor fi com­pli­cate de influenţa crescândă a Chinei.
Partidul Comunist Chinez nu va rămâne la putere pentru totdeauna. Mulţi cetăţeni chinezi consideră par­ti­dul corupt şi nedrept, şi vor aceeaşi libertate şi justiţie pe care le văd în ţările democratice. Dar putem fi siguri că un partid care are de partea sa serviciile militare şi de informaţii, sprijinit de o elită avantajată de creşterea economică inegală şi tot mai sofisticat în arta represiunii va şti să se menţină la putere încă multă vreme.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53