În 1986, specialistul Mordechai Vanunu a oferit publicaţiei „Sunday Times” fotografii cu fabrica de armament nuclear din Israel. Premierul israelian Ehud Olmert a lăsat să se înţeleagă, neintenţionat, că şi Israelul are armament nuclear, ca şi „America, Franţa şi Rusia”. Când vor recunoaşte SUA că există deja o putere nucleară în Orientul Mijlociu?
Preşedintele american, George W. Bush, şi prim-ministrul Marii Britanii, Gordon Brown, au dreptate când afirmă că nu trebuie să existe arme nucleare în Orientul Mijlociu. Riscul unei conflagraţii nucleare ar putea fi mai mare decât oriunde altundeva. Orice ţară care încearcă să obţină arma nucleară trebuie să se aştepte la reacţii diplomatice ferme.
Iranul trebuie descurajat să fabrice bomba nucleară printr-o combinaţie de presiuni şi recompense economice. Un răspuns militar ar fi categoric un dezastru. Dar dacă, aşa cum pretinde Bush, proliferarea armelor nucleare „ar fi o ameninţare serioasă la adresa păcii mondiale”, de ce nici unul dintre ei nu spune că Israelul are astfel de arme?
Oficial, guvernul israelian adoptă o atitudine de „ambiguitate nucleară”: nici nu confirmă, nici nu neagă faptul că deţine armament nuclear. Dar oricine a studiat problema ştie că formula are un scop simplu: de a oferi SUA o scuză pentru a-şi încălca propriile legi, care interzic acordarea de ajutoare unei ţări care deţine arme de distrugere în masă neautorizate. Ficţiunea ambiguităţii este păstrată cu înverşunare. În 1986, când a oferit publicaţiei „Sunday Times” fotografii cu fabrica de armament nuclear israeliană, specialistul Mordechai Vanunu a fost atras din Marea Britanie la Roma, drogat şi răpit de agenţi Mossad, judecat în secret şi condamnat la 18 ani de închisoare. A petrecut 12 din ei în carceră şi la puţină vreme după eliberare a fost închis din nou – pentru 6 luni.
Premierul israelian Ehud Olmert a lăsat să se înţeleagă, neintenţionat, că şi Israelul are armament nuclear, ca şi „America, Franţa şi Rusia”. Politicienii din opoziţie au luat foc. L-au atacat pe Olmert pentru „o neatenţie care frizează iresponsabilitatea”. Dar ajutoarele economice americane au continuat să sosească.
Aşa cum arată documentele extrem de interesante făcute publice anul trecut de Arhiva Naţională de Securitate, guvernul SUA ştia în 1968 că Israelul construia un dispozitiv nuclear (ceea ce nu se ştia este că primul fusese deja realizat). Contrastul cu eforturile făcute astăzi pentru a împiedica Iranul să obţină bomba este cum nu se poate mai mare.
La început, diplomaţii americani au cerut Washingtonului să condiţioneze vânzarea a 50 de avioane F4 Phantom de abandonarea de către Israel a programului nuclear. Conform unei note trimise secretarului de stat de Biroul pentru Afaceri Orientale în octombrie 1968, comanda transforma SUA pentru prima dată în „principalul furnizor de echipament militar pentru Israel”. În schimb, SUA trebuiau să ceară „angajamente care să facă mai dificilă decizia Israelului de a se înarma nuclear”. Astfel de presiuni, indica nota, erau urgente: Franţa tocmai livrase o încărcătură de rachete cu rază medie de acţiune, iar Israelul plănuia să le echipeze cu focoase nucleare.
Douăzeci de zile mai târziu, pe 4 noiembrie 1968, într-o înltâlnire între adjunctul secretarului pentru apărare şi Yitzhak Rabin (pe atunci ambasador al Israelului la Washington), Rabin nu a negat în nici un fel informaţiile americane privind capabilităţile nucleare sau rachetele deţinute de Israel. Pur şi simplu a refuzat să discute despre asta. După 4 zile, Rabin anunţa că propunerea este „absolut inacceptabilă pentru noi”. Pe 27 noiembrie, administraţia Lyndon Johnson accepta asigurările Israelului că „nu va fi prima putere care produce armament nuclear în Orientul Mijlociu”.
Conform notei, autorităţile americane ştiau că această asigurare fusese încălcată încă înainte de a fi fost făcută. Înregistrarea unei convorbiri telefonice între Henry Kissinger şi un alt oficial în iulie 1969 arată că Richard Nixon era „foarte puţin dispus să suspende livrarea avioanelor Phantom”, în ciuda încălcării evidente a acordului de către Israel. Afacerea a rămas în picioare, şi de aici înainte administraţia SUA a încercat să-şi păcălească propriii oficiali pentru a proteja minciuna israeliană. În august 1969, experţi SUA au fost trimişi să „inspecteze” fabrica nucleară israeliană de la Dimona. Dar o notă de la Departamentul de Stat arată că „guvernul american nu este pregătit să sprijine un efort real de inspecţie în care membrii echipei să se considere autorizaţi să pună întrebări directe pertinente sau/şi să insiste să aibă acces la arhive, documente, materiale etc. Echipa a fost avertizată subtil, în repetate rânduri, să evite controversele, să se poarte cu mănuşi şi să nu se împotrivească voinţei gazdelor”.
Nixon a refuzat să predea transcrierea unei convorbiri avute cu premierul israelian Golda Meir ambasadorului Israelului Wally Barbour. Se pare că Meir şi Nixon au căzut de acord cu continuarea programului israelian, cu condiţia ca acesta să rămână secret.
Guvernul SUA continuă să îl protejeze. La fiecare 6 luni serviciile de informaţii prezintă Congresului un raport privind tehnologiile dobândite de alte state, care pot fi „utile pentru dezvoltarea sau producerea de arme de distrugere în masă”. Rapoartele vorbesc despre programele din India, Pakistan, Coreea de Nord, Iran şi alte state, dar nu de Israel. De câte ori alte state încearcă să facă presiuni pentru ca Israelul să semneze tratatul de neproliferare nucleară, guvernele SUA şi europene le împiedică. Israelul refuză să semneze chiar şi convenţiile privind armele biologice şi chimice.
Refuzând să semneze aceste tratate, Israelul se asigură că nu va fi niciodată controlat. Dacă în Iran inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică se plimbă prin fabrici, sigilează rezervoarele cu uraniu şi se plâng când autorităţile locale nu cooperează, în Israel nu au dreptul să facă inspecţii. Aşa că, atunci când guvernul israelian se plânge, aşa cum a făcut-o anul acesta, că şeful AIEA „se face că nu vede programul nuclear al Iranului”, insolenţa sa te lasă cu gura căscată. Israelul caută să atragă cât mai multe presiuni asupra Iranului, conştient că nici o putere nu va solicita măsuri împotriva sa.
Iranul sub Mahmoud Ahmadinejad este periculos şi imprevizibil, foarte posibil implicat în acte de terorism în străinătate. Preşedintele iranian neagă realitatea Holocaustului şi se opune existenţei Israelului. În războiul dintre Iran şi Irak, Iranul a răspuns la bombardamentele chimice ale lui Saddam Hussein cu propriile arme chimice. Dar şi Israelul sub Olmert este periculos şi imprevizibil. Anul acesta a bombardat o facilitate din Siria (a cărei natură este intens discutată). Anul trecut, a iniţiat un război de agresiune împotriva Libanului. Îşi menţine ocupaţia asupra teritoriilor palestiniene. În februarie 2001, conform BBC, a folosit arme chimice în Gaza: 180 de oameni au fost internaţi cu convulsii grave. Fără îndoială, armele nucleare sunt la fel de periculoase în mâinile israelienilor ca şi în mâinile iranienilor.
Când vor recunoaşte SUA că există deja o putere nucleară în Orientul Mijlociu şi că ea reprezintă deja o ameninţare la adresa existenţei vecinilor săi? Când vor recunoaşte că Iranul nu porneşte o cursă a înarmărilor nucleare, ci doar se alătură uneia? Când vor cere ca regulile impuse Iranului să fie aplicate şi Israelului?
