Nawaz Sharif „preşedintele pakistanez în exil” preferat al familiei regale saudite, s-a întors triumfător acasă, lansând o provocare serioasă regimului generalului Pervez Musharraf, încă susţinut de SUA.
Deşi Nawaz Sharif se poate prezenta ca alegerea cu adevărat pro-democratică, dat fiind că a fost răsturnat din funcţia de prim-ministru prin lovitura militară a lui Musharraf din 1999, SUA speră să o implice în joc şi pe Benazir Bhutto, profund coruptă, dar occidentalizată, de teamă că Sharif nu ar fi suficient de dur faţă de fanaticii musulmani din ţară şi de talibani.
Aceste temeri sunt justificate, dat fiind că Sharif, inspirat de doctrina wahhabistă de tip saudit, a încercat în ultimii ani de mandat să introducă sharia, legea islamică. Guvernul său a dat undă verde testării bombei nucleare musulmane şi a sprijinit eforturile de proliferare nucleară ale constructorului de armament nuclear A.Q. Khan, care a sprijinit programele nucleare ale Coreei de Nord, ale Libiei şi Iranului. În sfârşit, Sharif este cel care a sprijinit cu tărie preluarea puterii în Afganistan de către talibani, susţinătorii lui Osama bin Laden.
Acum, ca să fim cinstiţi, şi Musharraf, şi Bhutto au susţinut programul nuclear al Pakistanului şi i-au sprijinit activ pe talibani. Şi nu mă refer la faptul că Pakistanul, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au fost singurele ţări care au recunoscut oficial regimul taliban. Nu, sprijinul acordat de Pakistan talibanilor, sub toţi cei trei lideri, merge mult mai departe, aşa cum dezvăluie publicarea în august a unei serii de telegrame, desecretizate, transmise într-o perioadă de şapte ani între Departamentul de Stat american şi Ambasada americană din Pakistan.
Conform unui rezumat al noilor informaţii realizat de Arhiva de Securitate Naţională din cadrul Universităţii George Washington, „documentele americane desecretizate… ilustrează clar faptul că talibanii au fost direct finanţaţi, înarmaţi şi îndrumaţi de Islamabad… mergând până la folosirea de militari pakistanezi în misiuni de antrenament şi luptă împreună cu talibanii în Afganistan.”
Documentele publicate arată că sprijinirea talibanilor a început în 1995, când prim-ministru al Pakistanului era Bhutto. O telegramă din 22 decembrie 1995 scrie că „Pakistanul a adoptat o politică de sprijinire a talibanilor” în încercarea acestora de a prelua puterea. Pe 22 octombrie 1996, tot cu Bhutto prim-ministru al Pakistanului, Ambasada SUA avertiza Washingtonul că „informaţiile SUA arată că ISI aprovizionează forţele talibane cu muniţie, combustibil şi alimente.”
ISI se referă la Agenţia de Informaţii Inter-servicii a Pakistanului, serviciu secret extrem de puternic. Până la finalul mandatului lui Bhutto, o telegramă SUA scria că „Serviciul ISI al Pakistanului este profund implicat în Afganistan”, adăugând că acestuia i se alătura şi Corpul de Grăniceri al Pakistanului, format în majoritate din etnici paştuni: „Aceste elemente din cadrul Corpului de Grăniceri sunt folosite pentru comandă şi control, instruire şi, dacă este nevoie, şi luptă.”
Aceşti membri ai Corpului de Grăniceri sunt aceiaşi oameni pe care se bazează Musharraf şi preşedintele Bush în prezent pentru a-i captura pe bin Laden şi gaşca sa, prin operaţiuni la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan. Vestea bună, presupun, este că Sharif, deşi militant religios, nu a acţionat prea diferit de „copiii-minune” sprijiniţi de SUA, Bhutto şi Musharraf. Vestea proastă este că toţi au oferit un sprijin decisiv talibanilor, care l-au adăpostit pe bin Laden.
Dar totul a fost iertat de Administraţia Bush după 9/11, când preşedintele SUA a ridicat sancţiunile împotriva Pakistanului (impuse în replică la testarea armei nucleare) ca răsplată pentru faptul că Musharraf a permis forţelor aeriene americane să foloseacă spaţiul aerian pakistanez pentru atacarea Afganistanului. În plus, SUA au furnizat ajutoare umanitare în valoare de 10 miliarde dolari, ca stimulent pentru a-i ajuta să-l prindă pe bin Laden, dar măsura nu a dat încă roade.
Mai mult, SUA au răsplătit cele două şeicate arabe care i-au sprijinit pe talibani, alungându-l pe duşmanul lor de moarte – Saddam Hussein. În consecinţă, lumea este mult mai sigură, democraţia s-a răspândit peste tot în lumea musulmană, iar preţul petrolului este atât de mare astăzi încât saudiţii comandă echipamente militare de producţie americană în valoare de 20 miliarde dolari.
A fost o afacere bună petru toată lumea. Vechea companie a lui Dick Cheney, Halliburton, a profitat atât de mult de pe urma războiului din Irak încât îşi poate permite să-şi mute sediul din Texas în Dubai. Iar toamna aceasta Autoritatea pentru Investiţii din Abu Dhabi a acceptat să salveze Citigroup, devenind cel mai important acţionar al acestei bănci aflate în dificultate. Probabil nu a fost o mişcare prea înţeleaptă din punct de vedere financiar, dată fiind dimensiunea necunoscută a implicării Citigroup în scandalul de pe piaţa creditelor, dar la ce sunt buni prietenii dacă nu să ajute la greu? Este genul de lucru pe care Saddam Hussein nu l-ar fi făcut – poate acesta a fost şi unul din motivele pentru care a fost dat la o parte.
