Unul dintre cei mai fertili producători de idei în gândirea politică a SUA este Zbgniev Brzezinski (a se pronunţa ca Brejinski, ca Brejnev).
A fost consilierul SUA pentru Securitate Naţională sub preşedintele Carter, post ocupat sub Nixon de Henry Kissinger, autor prolific de cărţi şi studii. În 2004 enunţă o alternativă clară pentru politica externă a SUA în cartea sa „Alegerea. Dominaţie mondială sau conducere mondială. Dominaţie sau leadership”. Referindu-se la actuala orientare a SUA (unilateralismul, uzul chiar preventiv al forţei, şi nerecurgerea la căile paşnice şi diplomatice şi la instanţele lor), ca şi daunele vizibile de ostilitate şi cele previzibile în eşecuri. Brzezinski nu neagă poziţia hegemonică a SUA, dar se întreabă dacă această poziţie nu poate fi apărată pe o altă cale, aceea a puterii şi influenţei economice, culturii şi eticii tehnice şi ştiinţifice. Punând în mişcare aceste mijloace, America ar fi un garant al securităţii globale, un promotor al bunului global comun. Cum vede Brzezinski lumea viitorului: „o comunitate globală a interesului comun”. Este o idee de reţinut. Se spune „interes”, şi nu „valori”. Se caută un temei sigur de construcţie.
În 2007 apare o nouă carte intitulată „A doua şansă. Trei preşedinţi şi criza superputerii americane”. Ea nu are stilul teoretic (şi deci mai greu de parcurs) al primei cărţi, ci acela, mai facil şi mai agreabil, a unui reportaj întocmit de un martor activ, cu tabele şi cronologii ajutătoare. Este vorba de performanţa a trei preşedinţi, Bush I, Clinton şi Bush II, ce s-au succedat între 1989 şi până în prezent. Este un prilej excelent de a parcurge momentele importante ale acestor administraţii. Autorul nu se ocupă decât în subsidiar de problemele interne. De obicei bilanţul se întocmeşte pentru preşedinţi prin compararea situaţiei tării la preluarea mandatului cu ceea ce predă urmaşului. E uşor să spunem că Clinton îi predă lui Bush o rezervă financiară de miliarde de dolari şi o monedă de o anumită forţă, iar Bush se apropie de plecare cu o datorie externă de peste 10 trilioane dolari şi cu un dolar slab. Pe Brzezinski îl interesează cum arată lumea la începutul unui mandat şi în ce stare se află după, ca măsură a rolului pe care poate să îl joace.
Este interesant tabloul în care el notează cu calificative A, B, C, D şi F activitatea preşedinţilor în rezolvarea a şase probleme cu care s-au confruntat cei trei preşedinţi: Alianţa Atlantică, spaţiul fost sovietic, Orientul Îndepărtat, Orientul Mijlociu, proliferarea, menţinerea păcii, mediu şi comerţ global/ sărăcie. În tablou Bush I are un singur A, doi de C, dar nici un F. Clinton are doi de A, nici un C şi e fără F, dar are doi D. Bush II nu are nici un A, un singur B, restul C şi D şi un F.
Pe total preşedinţia lui Bush I ocupă primul loc B (solid), Clinton C (inegal, variabil), iar Bush II: F (eşec). S-ar putea spune: la ce să te aştepţi de la un dement ca Brzezinski decât la înfierarea unei administraţii republican? Da, dar el îl pune pe republicanul Bush I înaintea democratului Clinton.
Deşi cronica lui documentată a politicii mondiale este un exerciţiu plin de interes, meritul cărţii constă într-o altă idee preţioasă pentru studiul şi înţelegerea acestei politici. Şefului statului american îi revine o sarcină care o depăşeşte pe cea de rezolvare a problemelor, adoptarea unei politici externe coerente, şi chiar promovarea intereselor proprii. Este vorba de o mişcare de a juca un rol global, de a servi întreaga omenire, de a construi un sistem internaţional eficient şi echitabil, de a avea o idee şi o iniţiativă istorică: „tăria unei mari puteri este micşorată deci încetează să servească o idee” (Raymond Aron). Aceste idei apar în situaţii prielnice aplicării lor, când sunt aşteptate şi dorite, la momentele de răscruce, ilustrate de rolul pe care SUA şi preşedinţii lor l-au jucat la sfârşitul celor două războaie mondiale. Ei au dotat cu instituţii de pace o omenire sărăcită şi rănită de războaie. Sesizarea acestor puncte de inflexiune e o şansă ce li se oferă personajelor istorice, care converg în idei şi acţiuni ce ating dimensiunea universalităţii.
S-au ivit asemenea şanse pentru cei trei preşedinţi studiaţi? Da, răspunde Brzezinski. Au fost ele înţelese şi percepute atunci când s-au oferit minţii şi capacităţii celor trei preşedinţi? Parţial da, efectiv nu. Şansele celor trei preşedinţi de a le întruchipa şi pune în viaţă au fost pierdute. Din acest punct de vedere, cei trei preşedinţi cad la examenul istoriei.
Prima şansă i se oferă lui Bush I. În timpul său se întrezăresc pagini importante în cartea veacului. Războiul Rece încetează, Uniunea Sovietică e în pragul dezintegrării, ţările Europei de Est îşi afirmă independenţa, America pedepseşte un agresor şi eliberează Kuweitul invadat de Irak. Este momentul propice de a încheia într-un nou acord de solidaritate internaţional, consensul general. „Îngerul” ideii vizitează Casa Albă. Bush începe să vorbească de necesitatea unei „noi ordini internaţionale”. Aceasta presupunea crearea sau consolidarea instituţiilor cu vocaţie universală începând cu ONU şi redeschide dosarele problemelor vitale şi urgente ale omenirii. Bush simte chemarea, dar alegerile din 1988 îl fac să amâne proiectul, până în al doilea mandat de care părea sigur. Deocamdată trebuia să facă faţă criticii opoziţiei care îl acuza că se ocupă de politica externă, neglijând problemele societăţii americane.
Urmează Clinton, care în primii ani ai celui de-al doilea mandat a precizat o vocaţie „globalistă”. Aceasta a fost ideea care a cuprins, o dată cu caracteristica epocii, linia de acţiune internaţională a SUA. Nu numai căile bătătorite i se păreau inadecvate faţă de schimbările din lume, dar chiar pe plan economic discuta posibilitatea ”căii a treia” cu prietenul său premierul Blair, care găsise un mod de a îmbina potenţialul capitalismului cu preocupările sociale. Iată câteva explicitări ale ideii pe care a îmbrăţişat-o. „Astăzi trebuie să îmbrăţişăm inexorabila logică a globalizării – acea că orice, de la puterea economiei noastre la securtatea oraşelor şi la sănătatea populaţiei, depinde de evenimente nu doar din interiorul graniţelor noastre, dar şi de dincolo de jumătatea lumii (1999)”.
Şi mai potrivită e declaraţia: „Globalizarea e ceva ce nu poate fi oprit sau demis. Este echivalentul economic al unei forţe a naturii – ca şi vântul şi apa… N-o putem ignora şi ea nu dispare.” Evident era un ghid pentru SUA: „Dacă vrem ca America să stea pe direcţia bună… nu avem altă alegere decât a încerca să-i conducem cursul (ce nu poate fi schimbat).”
Se poate întrevedea această idee în unele acţiuni ale preşedinţiei Clinton: sprijinirea creării Organizaţiei Mondiale a Comerţului (1995) sau consolidarea NAFTA, organizaţia care denumeşte o zonă economică formată din SUA, Canada şi Mexic.
Pierderea controlului democraţilor în Congres în 1994, nepopularitatea ideii de globalizare, un curent de hedonism social hrănit din succesul economic intern au creat un context american nepotrivit pentru Clinton, care nu excela prin perseverenţă. „În general liderul global II nu a lăsat o mare pecete de dimensiuni istorice asupra lumii. Determinist satisfăcut de sine, defectele personale şi obstacolele au învins bunele sale intenţii. E o moştenire inconclusivă şi vulnerabilă lăsată în 2001 succesorului său, opus pe plan doctrinar.”
Dar Bush II a avut vreo şansă? Cred că reacţiile de compasiune şi solidaritate după 11 septembrie 2001 au fost scurta apariţie a şansei. Câteva zile s-a vorbit de ameninţarea civilizaţiei ce trebuie apărată. Dacă nu ar fi intervenit confuzia conceptuală a lui Huntington, momentul ar fi putut fi descris ca „o omenire ce trebuie să îşi salveze civilizaţia în forţa unei erupţii a culturilor ce pot genera mituri incendiare. Acest moment a fost atât de scurt, încât Brzezinski trece direct la analiza reacţiei americane şi a consecinţelor ei. Rezultă o schemă politică a unilateralismului în contact cu multilateralismul sistemului internaţional perfectat în patru secole succesive, rezervă pentru SUA dreptul de intervenţie militară, împarte lumea între buni şi răi, nesocoteşte rolul organismelor internaţionale, îşi sfidează aliaţii, produce două războaie teoretic câştigate şi practic agravate, măreşte insecuritatea internaţională şi depărtează prietenii SUA. El nu este mai critic decât numeroasele luări de poziţie ale specialiştilor şi ale societăţii civile din diferite ţări, dar este categoric în a spune că SUA nu mai sunt în poziţia de a lansa o idee unificatoare şi benefică pentru lumea globală. Păstrează intactă convingerea că SUA îşi menţin potenţialul de a juca un asemenea rol. Dar spune el: „Să nu greşiţi: vor trece ani de efort deliberat şi priceperi veritabile pentru a restaura credibilitatea şi legitimitatea Americii. Următorul preşedinte va trebui să îşi extragă lecţii strategice din recentele greşeli ale Americii ca şi din trecutele succese…” „Cea mai dificilă sarcină a Americii, dar istoriceşte cea mai critică, va fi să întruchipeze pentru lumea largă o idee căreia i-a venit timpul”. Autorul crede că epoca este aceea a unei deşteptări globale în căutarea demnităţii umane, care cuprinde cuvântul civilizaţie şi diversitatea culturilor.
Cititorul lasă cartea lui Brzezinski din mână frapat de dimensiunea şi adâncimea cu care societatea americană îşi examinează viitorul. Lumea la care se referă e eminamente multipolară, iar puterile care aspiră la rolurile din nucleul central sunt neprevăzute şi numeroase. Vechile puteri trebuie să-şi obţină locul unic, şi să-l menţină într-un peisaj politic nou şi pestriţ. Reflecţia critică pe scară largă este un imperativ practicat de toţi. Dar cel care face cunoştinţă cu o asemenea analiză învaţă ceva nou despre profilul oamenilor politici din clasa marilor personalităţi. Rămân în urmă cuvintele mult uzitate: inteligenţă, carismă, imagine. Se conturează aşteptarea pentru omul înţelept capabil de a discerne obiectivele posibile şi dezirabile ale societăţii sale, familiar cu istoria şi cu experienţele sale, cunoscător al forţelor profunde ce îi modifică existenţa, prieten al ideilor inovatoare, exersat în scrutarea prospectivă a viitorului.
