Uniunea Europeană este partenerul ideal, fără cusur, frumos, bogat şi deştept. Pe de o parte, această încredere oarbă în viitorul nostru în Uniune este de bun-augur şi dă soliditate încă de la început alianţei istorice la care am consimţit. Pe de altă parte, ar fi nevoie de puţin mai multă luciditate şi pragmatism pentru pregătirea în vederea realităţilor cu care ne vom confrunta din ce în ce mai mult ca membri ai Uniunii.
Semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană a fost, cum era şi firesc, un moment protocolar, marcat de festivităţi speciale şi de declaraţii ceremonioase din partea tuturor celor care au participat într-un fel sau altul la eforturile depuse pentru realizarea acestui moment istoric. De acum ne putem considera membri ai Uniunii şi, dincolo de clauza de salvgardare sau de riscurile legate de Constituţia europeană, aderarea noastră este un fapt cert. Mai mult decât atât, este parcă împlinirea unui destin, a unei necesităţi istorice. Pentru români, spre deosebire de toţi ceilalţi candidaţi, aderarea nu a ridicat niciodată semne de întrebare, scepticisme, reticenţe. A fost ca măritişul pentru o fată cam săracă şi cu beteşuguri: trebuia să se întâmple cu orice preţ.
Peste 90% din români îşi doresc integrarea, deşi sub 5% ştiu concret în ce intrăm. Asta şi duce la concluzia că bucuria semnării acordului de aderare nu este umbrită de frica de viitor. Uniunea Europeană este partenerul ideal, fără cusur, frumos, bogat şi deştept. Pe de o parte, această încredere oarbă în viitorul nostru în Uniune este de bun-augur şi dă soliditate încă de la început alianţei istorice la care am consimţit. Pe de altă parte, ar fi nevoie de puţin mai multă luciditate şi pragmatism pentru pregătirea în vederea realităţilor cu care ne vom confrunta din ce în ce mai mult ca membri ai Uniunii. Şi mă refer aici mai ales la efectele economice substanţiale care vor apărea în următorii ani şi pentru care deocamdată nu suntem foarte pregătiţi. Nu trebuie însă nici trecut de la euforie la griji inutile faţă de creşterile de preţuri, speculaţii financiare sau acapararea pieţelor de către marile concerne europene. Sunt convins că, atunci când firmele româneşti se vor confrunta pe viu cu problemele ridicate de intrarea deplină în piaţa comună, managerii români vor avea inteligenţa şi abilitatea să facă faţă presiunilor. Evident nu toţi, dar asta va fi bine, va fi un examen necesar pentru întreprinzătorul român obişnuit cu afaceri la mica înţelegere, cu micul biznis în stil autohton.
Vom intra pe o piaţă unde concurenţa este pe cât de silenţioasă, pe atât de dură. Marile concerne apar şi dispar fără prea multă vâlvă, totul se petrece civilizat şi elegant, dar nu mai puţin dur şi necruţător. Piaţa europeană este o maşinărie uriaşă, cu mii de reguli şi obstacole, care-i căleşte pe cei bine dotaţi şi îi devorează rapid pe cei slabi. Mai mult decât atât, Europa însăşi se găseşte din ce în ce mai mult sub presiuni economice externe.
La sfârşitul lunii aprilie, liderii europeni s-au reunit pentru a găsi soluţii de a face faţă competiţiei cu China. Exporturile chinezeşti, mai ales cele de textile care invadează din ce în ce mai mult pieţele europene, sperie firmele europene şi îi îngrijorează pe politicieni. “Situaţia este gravă pentru industriile şi slujbele europene. Trebuie să acţionăm cât mai repede posibil”, spunea la această întâlnire Michel Barnier, ministrul de externe francez, exprimând o preocupare împărtăşită de nu mai puţin de 13 dintre cele 25 de state membre. Pe bună dreptate, China pare să devină în fiecare an un concurent din ce în ce mai de temut în comerţul mondial. Un studiu realizat de departamentul economic al CIA avertiza că în 20 de ani China ar putea deveni cea mai mare putere economică a planetei, surclasând rând pe rând Japonia, Uniunea Europeană şi Statele Unite. Iar americanii par să fie mai prevăzători vizavi de această perspectivă, dacă judecăm după măsurile monetare şi comerciale pe care le pregătesc cu minuţiozitate. Europa acţionează deocamdată ceva mai pompieristic, luând măsuri doar atunci când pericolul este deja în curtea sa. Iar acum se pare că uriaşul dragon chinez şi-a vârât deja coada în afacerile cu textile ale europenilor. Un motiv bun pentru statele membre să lase la o parte micile diferende intracomunitare şi să se alieze în faţa acestui pericol real care va deveni din ce în ce mai serios în anii ce urmează.
Aşa cum cineva remarca, Europa a făcut cele mai mari progrese în preajma perioadelor de criză. Ameninţările, mai ales cele externe, par a fi o motivaţie bună pentru consolidarea construcţiei europene şi însăşi extinderea către est face într-o anumită măsură parte din această logică. Firmele româneşti trebuie deci să privească cu un ochi la piaţa europeană, cu regulile şi concurenţii ei de azi, iar cu celălalt la economiile asiatice care vor fi concurenţii de mâine. Să sperăm deci că Tratatul de aderare pe care tocmai l-am semnat va fi nu doar un document politic de importanţă istorică, ci va fi un paşaport pentru trecerea într-un nou stadiu de dezvoltare al economiei româneşti.
