Codecizia – decizie comună a Consiliului de Miniştri şi a Parlamentului European. Instituită prin Tratatul de la Maastricht din 1992, codecizia a fost gândită pentru a creşte responsabilitatea democratică a procesului decizional în UE. Procedura în cauză permite Parlamentului European să exprime un drept de veto asupra proiectelor legislative asupra cărora nu a ajuns la un acord cu Consiliul de Miniştri. Descrierea acestui mecanism este utilă pentru a ilustra stufoasa dinamică politică comunitară.
Astfel, Comisia formulează o propunere legislativă “Parlamentul acţionând cu majoritate absolută trimite opinia sa Consiliului” dacă Parlamentul nu formulează amendamente, Consiliul decide prin vot cu majoritate calificată, dacă Parlamentul respinge propunerea, aceasta nu devine lege, dacă Parlamentul formulează amendamente, Consiliul şi Comisia trebuie să le ia în considerare, în cazul în care Comisia le acceptă, Consiliul poate să o facă la rândul său prin majoritate calificată, în cazul în care Comisia le respinge Consiliul va trebuie să atingă unanimitatea dacă doreşte să aprobe propunerea, în cazul în care Consiliul nu acceptă amendamentele, se reuneşte comitetul de conciliere (compus dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi Parlamentului), cu participarea Comisiei, în cazul în care comitetul de conciliere nu aprobă textul, propunerea cade, în cazul în care comitetul de conciliere este de acord, Consiliul (prin majoritate calificată) şi Parlamentul trebuie să voteze pentru, altfel propunerea cade. Codecizia s-a aplicat iniţial unui nu-măr limitat de politici comunitare (de ex. piaţa unică, educaţia, mediul, sănătatea, protecţia consumatorilor), dar o dată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), această procedură devine forma principală de cooperare legislativă între Consiliu şi Parlament; acum, codecizia se aplică multor arii, mai puţin Uniunii Economice şi Monetare (UEM), care este sub incidenţa procedurii cooperării.
Cooperarea – introdusă prin Actul Unic European (1986), această procedură dă dreptul Parlamentului European să fie consultat de două ori înainte ca o propunere legislativă să fie aprobată, mai întâi la momentul elaborării proiectului de lege, iar apoi după ce Consiliul a luat în considerare opinia legislativului comunitar şi a formulat o poziţie comună. Dacă Parlamentul respinge propunerea revizuită, Consiliul trebuie să atingă consensul pentru a o adopta; dacă Parlamentul adoptă un amendament, Comisia trebuie să se implice şi unanimitatea nu mai este necesară decât în cazul în care Consiliul acceptă varianta acesteia. Limitarea utilizării cooperării la aria UEM, în favoarea codeciziei, marchează rolul crescut al Parlamentului European în procesul decizional comunitar, prin utilizarea dreptului de veto.
Cooperarea intensificată – expresie a principiului flexibilităţii, instituit prin Tratatul de la Amsterdam (titlul VII), constând în faptul că un grup de state poate, în ultimă instanţă, să folosească instituţiile Uniunii pentru a dezvolta relaţii şi mai apropiate într-o nouă arie politică, fără implicarea restului de ţări-membre. Nu se va aduce însă atingere în acest fel acquis-ului comunitar, atât din punct de vedere al aplicabilităţii, cât şi al evoluţiei sale. Scopul principal este mai degrabă de a permite unui anume grup de ţări-membre să urmărească politici integraţioniste într-un ritm mai accelerat decât al celorlalte. Un exemplu pozitiv al acestei “Europe cu mai multe viteze” este introducerea Acordului Schengen ca un protocol la Tratatul de la Amsterdam, la care participă toate statele comunitare, cu excepţia Marii Britanii şi a Irlandei.(G.A.)
