Pentru prima dată în istoria postdecembristă, un membru marcant al puterii, în persoana lui Dinu Patriciu, este acuzat, chiar la început de mandat, pentru fapte grave de încălcare a legii. Un semnal că lupta împotriva corupţiei nu mai are culoare politică sau să fie altceva la mijloc?
Arestarea lui Dinu Patriciu, o acţiune cu miză electorală
Întâmplător sau nu, de fiecare dată când apare o controversă între cele două partide ale Alianţei, între Băsescu şi PNL sau între Băsescu şi Tăriceanu, suspiciunile ajung în zona legăturilor mai vechi care există între anumiţi oameni din PNL şi din PSD. Conflictul dintre Traian Băsescu şi Dinu Patriciu durează de mult timp, dar el a ieşit la suprafaţă în campania din 2004 când, pe de o parte, Băsescu îl ameninţa pe Patriciu cu închisoarea în cazul Petromidia, iar, pe de altă parte, Patriciu dădea ca ultimatum pentru liniştea lui Băsescu sfârşitul perioadei electorale.
Scoaterea lui Theodor Stolojan din cursa prezidenţială şi privarea PNL de a avea un candidat propriu la preşedinţie au lovit puternic în orgoliul liberalilor, în special în aşa-zisa aripă radicală a partidului, reprezentată de Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu. Câştigarea alegerilor de către Traian Băsescu a adus PNL la guvernare şi le-a dat un premier, dar a lăsat culoar liber dinspre Cotroceni pentru doleanţele şi toanele preşedintelui.
Invocarea obsesivă a subiectului alegerilor anticipate, îngroparea liberalilor în problemele guvernării sau recentele viziuni de supremaţie ale preşedintelui interimar al PD sunt semnale că miza puterii pentru Traian Băsescu şi implicit pentru “partidul său de suflet” a suferit schimbări radicale faţă de cum arăta ea acum un an. Şi nu ar fi exclus ca, în viitoarea desfăşurare de forţe, PNL să fie cel sacrificat.
Surse interne de conflict în arestarea lui Dinu Patriciu
Arestarea lui Patriciu are la bază cel puţin două surse, rezultate din ciocnirile dintre grupuri:
1. de natură economică, generate de ostilitatea dintre:
– grupul de la Rafo (Tender-Iacubov)-Dinu Patriciu (Rompetrol) în disputa pentru Petrom (grupul Liviu Luca – Sorin Ovidiu Vântu). Patriciu susţine că, în primăvara anului trecut, Talpeş ar fi avut o întâlnire cu reprezentanţii Balkan Petroleum (acţionarul majoritar al RAFO) în care ar fi negociat, la schimb, acţiunile (25%) deţinute de Rompetrol la OMV. În paralel, acţionarii de la RAFO îi propuneau preşedintelui Rompetrol o fuziune între RAFO şi Petromidia. Pentru că nu au obţinut ce şi-au dorit, reprezentanţii RAFO au început să-şi negocieze intrarea pe piaţa de capital cerând 10% din participaţiunile la Rompetrol şi un loc în consiliul de administraţie. În realitate, susţine Patriciu, aceştia nu doreau să cumpere acţiuni, ci să ofere la schimb.
– Dinu Patriciu (Rompetrol) – Dan Voiculescu (grupul Intact-Grivco) pentru RAFO. Competiţia grupurilor de interese economice în jurul RAFO a condus la o coalizare a lui Luca-Vântu-Patriciu împotriva lui Tender, pe de o parte, şi împotriva lui Voiculescu, pe de altă parte.
2. de natură politică, desfăşurate pe mai multe axe:
– gruparea Hrebenciuc – Talpeş – oamenii de afaceri liberali – Dan Voiculescu. Grupurile de interese economice se regăsesc în încrengătura unor relaţii politice la nivel înalt, prezente atât în cercurile puterii, cât şi ale opoziţiei. Aceste complicităţi încrucişate au condus la o apropiere dintre PNL şi PSD, pe de o parte, şi între PNL, PSD şi PUR, pe de altă parte.
– gruparea Patriciu (Tăriceanu) – Băsescu. Nu mai este pentru nimeni un secret faptul că Patriciu şi Băsescu nu s-au înghiţit niciodată, ceea ce a indus, pe de o parte, tensiuni între Cotroceni şi Palatul Victoria, iar, pe de altă parte, tensiuni între partenerii Alianţei, dar chiar şi în interiorul celor două grupări din PNL (gruparea Patriciu-Tăriceanu vs. gruparea Stoica-Stolojan). Invocarea alegerilor anticipate a alertat şi mai mult spiritele dintre aceste grupări. Cu câteva zile înainte de reţinerea la Parchet a lui Patriciu, Băsescu avea o întâlnire la Cotroceni cu Tăriceanu în care relua tema alegerilor anticipate. În acelaşi timp, liberalii îi trimiteau lui Băsescu, pentru prima dată, un punct de vedere oficial prin care se pronunţau categoric împotriva anticipatelor.
– Patriciu – Talpeş – Băsescu. Este posibil ca Băsescu să-l fi folosit pe Talpeş pentru a obţine informaţii incriminatorii în dosarul Petromidia. Considerându-se prins la înghesuială şi lipsit de orice susţinere politică în PSD, Talpeş îşi dă demisia din partid şi aleargă la Cotroceni pentru a-şi oferi “oficial” serviciile lui Traian Băsescu. Cum miza nu era Talpeş, nu a fost prea greu pentru Băsescusă-l scoată ţap ispăşitor în procesul Petromidia.
Aceste arii de conflicte transpar în alte două planuri:
1. în plan juridic. Parchetele (Parchetul General şi Parchetul Anticorupţie) funcţionează când ca o zonă-tampon, când ca un spaţiu de reglare a conturilor între diferitele grupări prezentate mai sus.
2. în plan mediatic, în special la nivelul celor două trusturi de presă patronate, pe de o parte, de gruparea Luca – Vântu (Patriciu), adică Realitatea TV – “Ziua”, iar, pe de altă parte, Dan Voiculescu (Antena 1 şi “Jurnalul Naţional”). Prezent la câteva zile după eliberare la Realitatea TV, Patriciu “îi întinde o capcană” (după spusele sale) lui Talpeş determinându-l să mărturisească autenticitatea memorandumului iniţiat împotriva Petromidia şi înaintat de ex-consilierul prezidenţial (în perioada în care încă era în funcţie) unui oficial de la Washington. Procesul deschis de Patriciu la Curtea de Arbitraj Internaţional de la Washington implică însă statul român şi, după recentele atenţionări trimise de Departamentul de Stat american, instituţia vizată este guvernul român.
Prin urmare, Patriciu atacă, pe de o parte, fostul partid de guvernământ (mai precis gruparea Iliescu), iar, pe de altă parte, justiţia română (Parchetele conduse de oameni numiţi de fostul preşedinte Iliescu, dar şi Guvernul).
PNL şi conservarea identităţii liberale
Independent sau montat de Băsescu, Patriciu pare să joace rolul calului troian atât în interiorul Alianţei, cât şi în PNL. Cunoscut ca reprezentant al grupării radicale din PNL, Patriciu şi-a nuanţat poziţia în ceea ce priveşte status-quo-ul partidului. El este perfect conştient de faptul că atât Guvernul, cât şi PNL, conduse de Călin Popescu Tăriceanu, pierd tot mai mult teren în faţa lui Traian Băsescu şi a PD. Brusc, Patriciu şi Tăriceanu devin artizanii proiectului de unificare liberală, lansat cândva de gruparea Stoica. Am fi tentaţi să spunem că în sfârşit cele două grupări din PNL au ajuns la un consens în ceea ce priveşte identitatea doctrinară a partidului. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Liberalii sunt mai departe unii de alţii decât sunt unii liberali de PD sau chiar de PSD şi/sau de Traian Băsescu.
Gruparea Stoica l-a promovat pe Stolojan în funcţia de preşedinte al PNL. Valeriu Stoica a fost unul dintre “gânditorii” Alianţei şi cel care a avut un cuvânt greu de spus în privinţa fuziunilor PNL cu ApR şi UFD. Tot Stoica este cel care militează acum pentru o reorientare populară a PNL în scopul redefinirii sistemului românesc de partide pe modelul bipolarismului britanic. Spre deosebire de Stoica, pentru (gruparea) Patriciu, un Stolojan aflat în umbra de la Cotroceni este un personaj politic compromis. Visul, istoric am spune, al PNL, rămâne de a fi unicul promotor al liberalismului pe scena politică românească. Scopul final al PNL este de a propulsa un candidat propriu (care să fie evident şi câştigător) la Cotroceni, iar acesta nu poate fi Theodor Stolojan, dependent de puterea lui Traian Băsescu. Chiar dacă pare o contradicţie în termeni, unificarea liberală este în prezent o variantă de compromis în conservarea orgoliilor şi a puterii liberalilor, mai viabilă decât varianta menţinerii în Alianţă. Liberalii care gândesc realist ştiu că, în cazul unor anticipate sau la următorul tur de scrutin, PD îşi poate negocia în forţă poziţia în Alianţă şi ar putea să forţeze chiar o inversare a raporturilor dintre cele două partide (în prezent de 1:1,3 în favoarea PNL). Prin urmare, unificarea liberală ar oferi PNL oportunitatea de a avea, chiar dacă îşi pierde o parte din autoritatea deţinută în prezent în interiorul A.D.A., măcar o relaţie de egalitate cu PD (relaţie care nu ar mai depinde de scorurile electorale obţinute de cele două partide la viitoarele alegeri).
Avantajele politice ale reconfigurării doctrinare a PD
PD se află într-un proces dinamic de reconstrucţie a puterii şi a autorităţii sale în cadrul mecanismelor interne ale competiţiei politice. În acest moment, PD îşi creează două trasee care să-i asigure ulterior supremaţia pe scena politică românească:
1. Primul traseu este cel la nivel mediatic. Traian Băsescu joacă rolul unui “deus abscons” ce guvernează deasupra instituţiilor şi care controlează într-un fel sau altul desfăşurarea evenimentelor.
2. Al doilea traseu este cel din planul competiţiei politice. Nu întâmplător Traian Băsescu l-a preferat în cele din urmă pe Emil Boc (care era, de fapt, şi singurul purtător al mesajelor politice ale PD) în defavoarea lui Videanu sau Blaga, văzuţi mai degrabă ca tehnocraţi.
Trendul popular care a cuprins aproape toate partidele mici face ca acestea să fie din ce în ce mai râvnite ca parteneri de alianţe sau fuziuni în viitor. În plus, panica declanşării alegerilor anticipate, invocate atât de des de preşedintele Băsescu, împinge şi mai mult partidele mici spre coagulare sau măcar spre o alianţă politică cu unul dintre partidele Alianţei, în special cu PD.
Odată devenit popular, PD va fi cel mai important reprezentant al acestui curent în România. Ca atare, va avea “drept de preempţiune” în faţa PNL în politica negocierilor pentru formarea unor uniuni de partide, alianţe sau chiar fuziuni cu PC, UDMR, grupul popularilor lui Corneliu Ciontu şi PPCD. Prin urmare, pentru PD proiectul fuziunii cu liberalii nu mai este în avantajul lor. Din cele de mai sus, am putea spune chiar dimpotrivă.
La vremuri noi, aceleaşi practici
Atunci când erau în opoziţie, PNL şi PD criticau PSD pentru politizarea excesivă a administraţiei publice locale şi practici antidemocratice. Dar se pare că atât PNL, cât şi PD, dominaţi, ca şi PSD altădată, de mirajul puterii politice, fac exact acelaşi lucru. Pe de o parte, PD propune înlocuirea tuturor preşedinţilor serviciilor descentralizate cu reprezentanţi ai Alianţei, care să lucreze pe durata unui mandat. Pe de altă parte, PNL, din dorinţa de a preveni cu orice preţ organizarea alegerilor anticipate, acţionează atât în direcţia modificării majorităţii parlamentare rezultate din votul popular, cât şi pentru modificarea compoziţiei guvernamentale prin racolarea miniştrilor PC în PNL. Dacă schimbarea algoritmului guvernamental este mai mult o chestiune care ţine de moralitate, modificarea formulei majoritare în Parlament este chiar o forţare a democraţiei.
Dar ce mai face PSD?
În ceea ce priveşte PSD, vorbim de un partid căruia îi este deocamdată imposibil să se definească pe sine. Viaţa lui este “întreţinută” pe două dimensiuni negative:
1. tensiunile din PSD. Singurul prezent este Ion Iliescu, ceilalţi actori raportându-se, într-un fel sau altul, la reacţiile fostului preşedinte. Un partid reactiv, preocupat mai mult de construcţia internă a autorităţii liderilor săi, un partid care nu mai deţine pârghiile puterii pentru a-şi putea camufla fisurile interne este categoric un partid slab şi atacabil din toate părţile.
2. spaţiul presei. PSD este doar o construcţie reflectată a reacţiilor de presă a guvernanţilor. Mai mult, PSD este tratat şi sancţionat, în opoziţie fiind, pentru greşelile guvernării trecute, el continuând să trăiască doar ca un partid “al baronilor”, un partid-stat, “corupt” şi “antidemocratic”, care face presiuni asupra justiţiei şi asupra presei.
Lupta pentru hegemonia politică
Asistăm la o distribuţie inegală şi atipică a puterii politice. Băsescu este singurul actor-satelit în funcţie de care ceilalţi lideri, fie că sunt la putere, fie că sunt în opoziţie, îşi definesc poziţiile. În lupta pentru supremaţia şi conservarea puterii politice, Băsescu este deocamdată singur, dar, evident, în condiţii de campanie electorală şi a unei excesive personalizări a partidelor, va trage după sine şi PD.
De partea cealaltă, guvernul Alianţei D.A. (PUR şi UDMR sunt cvasiabsente) se comportă ca şi cum s-ar afla în opoziţie şi doar atunci când vine vorba de împărţirea funcţiilor politice îşi aminteşte că se află la putere. Dacă sunt însă constrânşi să-şi asume responsabilitatea guvernării, aliaţii devin inconsecvenţi sau evocă “greaua moştenire”.
În actualul context, Patriciu rămâne doar un pion prezent conjunctural pe tabla de şah, care se mută, dintr-o direcţie în alta, în funcţie de interesele rezultate, la un moment dat, din încrengătura grupărilor economice şi politice. În timp ce PNL de-abia mai răsuflă târât prin noroiul greu al guvernării şi hărţuit constant de fantoma alegerilor anticipate, invocate cu obstinaţie de la Cotroceni, PD se află în plină luptă electorală şi are de gând să o câştige cu orice preţ. Chiar şi dacă asta ar însemna sacrificarea partenerului său de Alianţă.
Publicat în : Politica interna de la numărul 27
