…de relaxarea fiscală anunţată de Alianţa D.A. la preluarea puterii. De la începutul anului se tot vorbea de majorarea TVA, majorare solicitată de FMI imediat ce autorităţile au anunţat trecerea la cota unică de 16% fără a discuta mai înainte cu reprezentanţii Fondului. O perioadă, se părea că guvernul a reuşit să-i convingă.
Din păcate, iluziile au fost spulberate de ministrul de Finanţe Ionuţ Popescu. Deşi reprezentanţii Alianţei s-au repezit să dezmintă zvonul, cel mai probabil decizia a fost deja luată. Până acum, ministrul de Finanţe a fost cel care “stingea” focul pus de declaraţiile mai mult sau mai puţin (i)responsabile ale colegilor de cabinet. De data asta tocmai el este cel care aprinde paie în capul unui guvern din ce în ce mai haotic.
O decizie previzibilă
Spectrul creşterii TVA a plutit în aer încă de la primele discuţii cu Fondul, din luna februarie, când această măsură era propusă ca soluţie de acoperire a pierderilor de venituri înregistrate de bugetul de stat în urma introducerii cotei unice. În lunile următoare, autorităţile s-au întrecut în a respinge această variantă, de la premierul Călin Popescu Tăriceanu şi până la guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. De altfel, oficialii Băncii Naţionale au fost printre cei mai vehemenţi împotriva măsurii de majorare a TVA, având în vedere puternicul impact inflaţionist. BNR vehiculează o ţintă de inflaţie de 4% pentru sfârşitul lui 2006, care va fi supusă unei presiuni puternice ca urmare a creşterii TVA cu nu mai puţin de trei puncte procentuale.
Prin acceptarea acestei măsuri propuse de FMI, guvernul admite implicit că nu a avut o fundamentare solidă pentru introducerea cotei unice de 16%, iar acum va avea de suportat costurile unei măsuri complet nepopulare, având în vedere efectul generalizat de scumpire a mărfurilor şi serviciilor pe care îl va provoca după 1 ianuarie 2006.
La fel de limpede este că Ministerul Finanţelor are nevoie de bani pentru ca bugetul să poată suporta reducerea nivelului contribuţiilor de securitate socială cu până la trei puncte procentuale de la 1 ianuarie 2006, aşa cum prevede aceeaşi strategie fiscală la care se referă Popescu şi care fusese anunţată de… preşedintele Băsescu la o întâlnire cu oamenii de afaceri.
Iar majorarea TVA reprezintă cea mai sigură soluţie de creştere a încasărilor, având în vedere că taxează practic consumul de bunuri şi servicii, aflat într-o creştere accelerată în primele patru luni ale anului. Astfel, în aprilie, vânzările de retail au atins un ritm de creştere de aproape 24% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
O creştere a TVA cu trei puncte procentuale va provoca instantaneu scumpiri, ducând la majorarea inflaţiei cu cel puţin 1-1,5%. Cota redusă majorată de la 9% la 11% va provoca scumpirea medicamentelor şi a cărţilor. Tocmai din acest motiv, BNR se declara împotriva unei asemenea măsuri, care-i va îngreuna trecerea la politica de ţintire a inflaţiei.
Asta DA relaxare!
Mărirea TVA consemnează eşecul cotei unice, întrucat de relaxarea fiscală beneficiază două-trei sute de mii de oameni, însa plata va fi făcută de milioane de români, dar şi o renunţare la programul economic al Alianţei, care prevedea o reducere graduală a TVA până la 16%!
Reacţia dură a oamenilor de afaceri arată ca s-au dezmeticit rapid. Declaraţia lui Ionuţ Popescu trebuie citită în contextul în care ministrul Finanţelor are în coastă delegaţia Fondului Monetar International. Probabil, ministrul Finanţelor n-a reuşit să convingă Fondul că bugetul încasează bani suficienţi din cota unică. Oricum, sugestia de a mări TVA nu rezolvă problema deficitului de cont curent, acea diferenţă negativă între câtă valută “forte” intră în ţară şi câtă pleacă din România. Fondul ştie că, dacă statisticile Finanţelor arată o creştere cu 6% a încasărilor la buget, asta se datorează şi faptului că unele firme cu datorii s-au grăbit sa plătească restanţele. Anul viitor asta nu se va mai repeta.
O decizie ilogică
Numai că orice măsură luată pentru a stopa consumul este ilogică într-o economie de piaţă. Anunţul măririi TVA reflectă o atitudine defensivă, care nu poate fi justificată prin creşterea consumului. Guvernul ar trebui mai întâi să se gândească ce trebuie să facă pentru a atrage investiţii care să stimuleze producţia internă.
La fel ca toţi administratorii “de stat” din România, şi actualii guvernanţi nu cunosc decât o singură modalitate de rezolvare a problemelor: mărirea preţului. Aşa au făcut toţi administratorii întreprinderilor de stat, lăsând populaţia să sponsorizeze ineficienţa lor. Un manager occidental s-ar fi gândit în primul rând la optimizarea costurilor şi la identificarea unor alte surse de venit. Justificarea cu frânarea consumului este pur şi simplu o prostie care nu se susţine. Consumul privat nu este alimentat direct, ci indirect, prin remiterile românilor din străinătate şi credit. Nici una, nici alta nu pot fi controlate prea mult şi nici micşorate. BNR a încercat să frâneze creditarea, numai că n-a reuşit. Iar o creştere generală a preţurilor cu 1-3 procente nu va avea deloc darul să inhibe consumul. Dar, desigur, va aduce mai mulţi bani la teşchereaua Finanţelor.
În acest sens, este absolut amuzantă explicaţia guvernatorului BNR, unul din adversarii de până acum ai măririi TVA, “deoarece s-ar fi suprapus cu majorarea accizelor, cu ţintirea inflaţiei al cărei debut nu a fost încă stabilit. Aşa încât, şansele derapajelor erau prea mari” care a declarat că “este vorba de o decizie politică, de trecere de la impozitarea directă (introducerea cotei unice), la impozitarea indirectă (prin lărgirea bazei de impozitare). Statul încearcă să scoată bani de la toată lumea, inclusiv din mediul rural unde nu prea se plăteau taxe”. De aici s-ar putea înţelege că la ţară nu se plătea TVA!
Aşteptări înşelate
Ideea cotei unice este bună, dar a fost aplicată în pripă. Ea ar fi necesitat o anumită pregătire, clarificarea zonelor afectate de relaxarea fiscală, analiza taxelor existente. Aplicată peste noapte, cu inconsecvenţe, a dat mesaje contradictorii şi acum s-a creat un gol de venituri care presează bugetul. Într-o economie care creşte, aşa cum este cea românească, normal ar fi fost să creasca şi încasările la buget. Logica taxei unice a fost chiar creşterea gradului de colectare, dar ceva n-a fost în regulă în aplicarea reformei. Înghesuit de FMI, care s-a “prins” din capul locului că ceva nu e în ordine în finanţele ţării, Guvernul de la Bucuresti se vede nevoit acum să ia înapoi cu două mâini ceea ce a dat cu una.
În esenţă, reforma fiscală a fost gestionată lamentabil pentru ca şefii Finanţelor au aplicat o cotă unică originală, la mica înţelegere între cei cu interese. Ar fi trebuit să se introducă acelaşi nivel al impozitului la veniturile de capital, dar aici s-a sensibilizat ministrul Ionuţ Popescu, jucător la Bursă. Ar fi fost logic să impozitezi afacerile imobiliare tot cu 16%, însă aici s-au opus cu îndârjire parlamentarii de toate culorile, proprietari de vile şi latifundiari în devenire. De ce cota unică nu merge la noi aşa cum a funcţionat în restul ţărilor care au aplicat-o cu succes? În primul rând pentru că nu a reuşit să scoată la lumină veniturile ascunse. Nu s-a făcut nimic în cazul salariilor mari. Din cauza contribuţiilor sociale imense (51,25%), oamenii nu s-au îngrămădit să-şi declare salariile, mai ales că folosirea microintreprinderilor pentru a masca salarii este încă foarte facilă. Nici pentru lărgirea bazei de impunere nu s-a făcut mai nimic. În decembrie nu s-a umblat la impozitarea câştigurilor de capital ale persoanelor fizice, iar acum, în iunie, legea stabileşte mai degrabă cum să nu plateşti impozit decât cum să-l plăteşti.
Era de aşteptat ca guvernarea liberală să aducă o nouă filosofie fiscală, prin care să se renunţe la fiscalitatea penalizatoare, care favorizează corupţia, şi să se treacă la fiscalitatea pe bază de stimulente, singura care aduce creştere economică sănătoasă şi asigură transparenţă şi dezvoltare.
Exemplul cel mai definitoriu îl reprezintă micii meseriaşi. Dacă reparaţiile casnice ar fi deductibile fiscal, fiecare cetăţean va avea interesul să ceară meşterului instalator o chitanţă, pe care acesta va fi astfel forţat să o elibereze şi astfel s-ar elimina o bună parte din economia “gri”.
Până la urmă, mediul de afaceri nu este atât de deranjat de nivelul taxelor. În definitiv, cu 21-22% România nu va fi printre cele mai “scumpe” ţări (25% cota maximă în Europa, în Danemarca, Suedia etc.), ci pe undeva pe la mijloc. Cu actuala cotă, România era foarte aproape de media celor 25 din UE, de 19,564.
Ceea ce deranjează este imprevizibilitatea legislaţiei şi incapacitatea guvernanţilor de a susţine un program economic coerent. Până acum, “corecţiile” au fost mult mai mari decât aşa-zisa relaxare, ceea ce face ca, în final, cetăţenii să piardă.
Adică prin tot ceea ce au făcut până acum, actualii guvernanţi au dat dreptate PSD şi, în primul rând, lui Ion Iliescu, care, deşi a cochetat cu ideea, la sugestia lui “ăl bătrân” au renunţat la ea.
Şi astfel o idee excelentă este compromisă total de o administraţie incompetentă, adeverind proverbul care spune că “drumul spre iad este pavat cu intenţii bune…”(C. B.)
Publicat în : Economie de la numărul 27
